Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri,
Având un scut puternic de crânceni ieniceri,
Ce stau veghind la poarta saraiului de pază.
Sultanul doarme-n pace și gându-i nici visează
Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah
Să deie pradă morții viziri și padișah!
E cerul fără stele: întreg Stambulul tace.
Precum un mut gigantic, pierdut în umbră zace
Temând să nu deștepte șahinul până-n zi...
Când leul odihnește, e bine-a nu-l trezi.
Saraiul pe o culme se-naltă și apare
Ca o fantasmă neagră ce dă înfiorare.
Locaș de feerie, minune-orientală,
Rai luminat în sânu-i de-o rază infernală...
Gândirea spăimântată, în lături stă de el,
Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael.
Și însă prin tăcere o tristă cucuvaie
Suspină-n miezul nopții pe-a lui Selim odaie.
Și valurile negre de-a lungul în Bosfor
Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.
Deodată pe când somnul și ochi și minte fură,
A curții poartă sună de-o surdă lovitură...
Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați,
Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați,
Ș-Abdul-Aga, Nakibul, în chioșc deasupra porții
Se urcă fără grijă de întâlnirea morții.
El vede-n piața largă și vede-n fund pe strada
De umbre înarmate o tainică grămadă
Venind prin întuneric cu zgomot nădușit...
Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.
Erau ortale dese de cruntă-ienicerime,
Pornite să răstoarne sultanul din nălțime.
O nouă lovitură mai tare-n poartă bate!
Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate
Și strigă-n piață: "Cine? Cine-n Stambul cutează
Să miște când Sultanul doarme ș-Abdul veghează?"
"Abdul! deschide poartă! ea spune-un glas din piață.
Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață
Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurământ
Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormânt!..."
Abdul se oțărăște, căci au recunoscut
Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut.
El zice : "Așa este! așa-i, frate Orcane!
Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane
S-a lui Selim pieire cu toții am jurat,
Dar eu cu jurământu-mi nu pot să fiu legat
Cât stau pândar aici cu pieptul meu în poartă
Și cât credința sfântă în mine nu e moartă!
Selim e al meu dușman! ... și nu-i pe lumea-ntreagă
Nu-i ura mai de moarte ca ura ce mă leagă
De dânsul, în tot locul, cu dor de răzbunare,
Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare.
Selim, Zahid kiafirul Selim crunt, orb de minte
Ucis-au cu-a sa mână pe bunul său părinte!
Selim trebuie să moară!... și va muri! ... jur eu!
Dar nu cât sunt de pază la căpătâiul său...
Abdul, când e-n picioare la postul de onor,
Abdul uită mânia de fiu răzbunător,
Căci mârșava trădare ce-ascunde-al ei obraz
În veci nu se încuibă în suflet de viteaz...
Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,
Ș-acum aceste brațe sunt două santinele
Menite să protejeze pe chiar dușmanul meu...
Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu!"
"Ghiaur! strigă din umbră cu glasul răgușit
Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit:
Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi?
Selim și tu-mpreună pieri-veți amândoi!"
Abdul se-nfurie: "În lături, spurcat cine,
Deprins a mușca mâna care-ți întinde pâine!
Lambhar-Kale! pe tine sultanul te-a iubit,
Ca pe un fiu nemernic de sânu-i te-au lipit,
Ți-au dat avere, nume, putere și onoare,
Din cuibul tău de vierme te-au scos în lume-n soare,
Și tocmai tu ceri moartea sultanului?... A! fi ra,
Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară!
În lături toți! ... în lături, departe de-acest loc!
Mohamed v-amenință cu sabie de foc!"
Mulțimea șovăindă de glasu-i se uimește...
Dar crâncenul kiehala în fruntea ei răcnește;
"Pe ziduri, pui de tigri! avalma la sarai!
Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai!"
Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...
Ca demoni de urgie o parte din mulțime
S-agață greu pe ziduri, iar alta mai aleasă
În poarta-mpărătească s-aruncă și se-ndeasă,
Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea,
Turtind un număr mare de luptători sub ea.
În curte ienicerii pătrund ca niște lei!...
Dar iată-n a lot cale Abdul cu toți ai săi,
Și cel întâi ce cade tăiat în zbor, de-a latul,
E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul!
Atunci o încleștare de moare s-au încins...
Și când mărețul soare pe ceruri s-au aprins,
Voioasele lui raze roșind au luminat
Saraiul dat în pradă, sultanul ștrangulat,
S-o cladă, lângă poartă, de ieniceri zăcând,
Toți cu spada-n mână, saraiul apărând,
S-alăture cu dânșii culcați, uciși pe prag,
Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag!... *
Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur,
Plimbând ochi cu durere pe morți, jur-mprejur,
Spre cer a sale brațe le-a ridicat zicând:
"Allah, pe lume omul ca pasărea trecând,
Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah.
Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah!
Dar dacă nu se pierde în ochii-ți fapta bună
Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună,
Ah! fie-n veci la dreapta-ți acel care când jură
Rostește adevărul din inimă prin gură
Și sprijină cu viață, cu braț apărător
Sangeacul lui Mohamed și lege și onor,
Iar cela care-și vinde credința, jurământul,
Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vântul
În latele pustiuri, în vâlvora pieirii,
Căci Iuda vânzătorul e hula omenirii!"
Apoi bătrânul gârbov ce jalnic lăcrimează
Alăture cu mortul Abdul îngenunchează
Și ochii lui închide, și trist, în tremurare,
Pe palida lui frunte depune-o sărutare!
Distribuie: