Dumbrava roşie III - Vasile Alecsandri

V – ŞTEFAN CEL MARE

În mijlocul pădurii este-o poiană lungă
Şi largă ce foieşte de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelungeşte-o strungă
Prin care ostăşimea curge ca un şuvoi.
Ea intră în poiană şi se aşează-n rânduri,
Privind la o colibă de ramuri de stejar
În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchină în faţă c-un altar.

Deodată o lumină fantastic izbucneşte
Din zece nalţi mesteceni cu fruntea-nflăcărată.
Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte
Şi splendid maiestoasă la oaste se arată!
Un lung fior pătrunde mulţimea-n admirare.
Toţi zic: E Ştefan! Ştefan!
Dar! Ştefan e cel Mare!
Iată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi,
Ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi!
El întruneşte-n sine o triplă maiestate:
Acea care o dau anii la conştiinţi curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare
Ş-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Timpul i-a pus coroană de-argint, ţara, de aur,
Şi gloria măreaţă i-a pus cununi de laur.
Pe falnicii săi umeri, cu anii, sunt clădite
Nepieritoare sarcini de fapte strălucite,
Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simte-a lor povară,
Căci dragostea moşiei, ca sfânta primăvară,

În sânu-i înfloreşte şi îl întinereşte
Pentru salvarea ţării, când ţara pătimeşte.
Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe secolul ce-l vede să sape al său nume
Şi să răspândă raze pe secoli viitori,
Precum un soare splendid ce sparge deşii nori.
Fiinţă de-o natură gigantică, divină,
El e de-acei la care istoria se-nchină,
De-acei care prin lume, sub paşii lor, cât merg
Las urme uriaşe ce-n veci nu se mai şterg,
A cărora legendă departe mult se-ntinde
Şi-nchipuirea lumii fantastic o aprinde.
Măreţ, în a sa umbră un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i a scris: Tu vei fi mare!

În mijlocul poienei el se înaintează,
Se urcă pe movilă şi astfel cuvântează:
Români din toată ţara! Boieri, vechi căpitani,
Şi voi, feciori de oaste!… Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână,
Mi-a pus pe cap coroana şi buzduganu-n mână.
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă
Păstrat-am până astăzi coroana mea întreagă
Şi buzduganul teafăr, deşi pe mulţi duşmani
I-a doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani!
Duşmani din fundul lumii, păgâni, duşmani vecini,
Şi, cine-ar putea crede!… chiar duşmani fraţi, creştini!
Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi,
Care-mprejurul ţării, precum un cârd de corbi,

Stau gata s-o sfâşie… dar n-a vrut Dumnezeu,
N-a vrut Moldova, ţara vitează, n-am vrut eu!…

Pe Radu, Aron Petru şi Ţepeluş hainul
I-am frânt!… Maniac tătarul şi Matias Corvinul
I-am frânt!… Chiar pe sultanul Mehmet-.atin l-am frânt!
Ş-alţi mulţi care pierit-au ca pulberea în vânt.
Voi îi cunoaşteţi bine, vitejii mei oşteni,
Voi, pardoşi de la Lipneţ, vultani din Războieni,
Zimbri fioroşi din codrii Racovei, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Şchei.
Apărători ai crucii, voi îi cunoaşteţi bine,
Căci pentru-a lor risipă aţi războit cu mine
Prin şesuri, munţi şi codri, pe iarnă, toamnă, vară,
Făcând din pieptul vostru un zid, hotar de ţară,
Roşind cu-al vostru sânge fierbinte, plin de viaţă,
Siretul, Prutul, Nistrul şi Dunărea măreaţă;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniţi,
De arma, sora voastră, în veci nedezlipiţi,
Fără copii, soţie, o! dragii mei vultani,
Şi-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani!

Ş-acum când armăsarii Osmanului mărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul Răsărit,
Când Mohamed pe ceruri şi-a azvârlit hangerul
Ce, ca o semilună, cutreieră tot cerul;
Când noi oprim cu pieptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creştinească;
Acum, când toţi creştinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca fraţi de cruce, să-mpartă-acelaşi soare,

Priviţi!… Pe cerul negru se-ntinde-un roş de sânge,
Din depărtare suflă un vânt ce geme, plânge
Şi spune că în zare ard sate şi oraşe,
Că fiare fără nume ucid copii în faşe,
Că ţara e-n nevoie, că mor români sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri!…

Şi cine oare face această fărdelege?
Un domn vecin, prieten, un domn creştin, un rege!
Albert, craiul Lehiei!…
Albert, de cap uşor,
Făcut-a un vis mare de rege-nvingător,
Dar n-are el, sărmanul, aşa de largă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie română!
Nici a ajuns Moldova de râsul mişeliei
Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei!

Cât va fi-n cer o cruce ş-un Ştefan pe pământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt!
Cât vor călca duşmanii în ţara de români,
Ei robi vor fi în ţară, dar vecinic nu stăpâni!
Decât Moldova-n lanţuri, mai bine ştearsă fie!
Decât o viaţă moartă, mai bine-o moarte vie!

Români din toată ţara, boieri, vechi căpitani,
Voi toţi ai mei tovarăşi de patruzeci de ani!
Când Albert ne meneşte robie, rele soarte,
Răspundeţi, ce se cade lui Albert?… Moarte, moarte!
Strigă poiana; Moarte! pădurea clocoteşte,
Ş-un soare roş în ceruri deodată se iveşte.

Fie! le zice Ştefan, fie cum cereţi voi…
La arme! şi pe moarte! căci Domnul e cu noi!

VI – ASALTUL

Gonise vântul nopţii furtunile cereşti,
Lăsând acuma rândul furtunii omeneşti,
Şi soarele-n splendoare din neguri răsărise,
Părea că vrea s-admire pe acel ce se fălise
Că lumea îngrozită, privind spre răsăsrit,
Vedea-va-n loc de soare al său chip strălucit!
El primblă ochi de aur pe tabăra leşească
Superbă!… împrejuru-i având ca s-o-ntărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lanţuri,
Ocol armat cu tunuri şi-nconjurat cu şanţuri.
Armata e-n picioare! Puternica armată,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,
Ocupă după şanţuri al taberei câmp nalt,
Stând gata să respingă românii din asalt.
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,
Ca trestiile dese din bălţi când suflă vântul.
În aer zbor nechezuri, comenzi răsunătoare,
Şi caii-n neastâmpăr frământă-n loc pământul.
Iar Albert, mândrul rege, în mijloc pe-o nălţime,
Priveşte cu-ngâmfare frumoasa lui oştime.
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lângă dânsul un grup strălucitor
De palatini, de hatmani sleiţi pe caii lor,
Şi steagul înainte-i cu semne suverane.

La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare
În pâlcuri şi în cete pe câmp orânduită,
Şi fiecare ceată de luptă pregătită
C-un tun cu şapte ţevii, purtat pe roţi uşoare.
Hotnogi numiţi de Ştefan comandă călăraşii,
Aprozii, lefeciii, curtenii şi arcaşii.
Iar Ştefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,
De-a ţării boierime şi de copii din casă.
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,
În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,
Ca braţul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,
Şi pe deasupra-i steagul, ameninţând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele şi luna.
Precum doi nori pe ceruri stau faţă-ntunecoşi
Şi merg unul spre altul, dând fulgeri luminoşi,
Armatele duşmane, crunt-ameninţătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Şi litfii şi românii privesc în nerăbdare
Unii la rege, alţii la domn, şi fiecare,
Dorind, pândind semnalul războiului…
Deodată
Ştefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată.
Ura!… trei pâlcuri dese de cei mai buni arcaşi,
Plecând, pe câmp se-nşiră în grupe de hărţaşi.
Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăzneţi,
Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeţi
Ce vâjâie-n desimea scadroanelor leşeşti
Şi prind răsad de moarte în piepturi omeneşti.
Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
S-aprind, scoţând pe gură mortală detunare,
Şi mulţi dintre arcaşii departe-naintaţi
Cad morţi, scăldaţi în sânge, de glonţuri fulgeraţi.
Tovarăşii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Cercând s-atragă leşii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmează, cercarea le-i zadară!
Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndrăzneşte să iasă-n câmp, la gol.
Vom merge noi la dânşii! românul domn răspunde,
În tabări lănţuite ştim noi cum se pătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, şi tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine părtaşi la zi de fală.
În duşmanii Moldovei acu să-ntraţi năvală
Cum intră leu-n turme şi paloşul în coaste!
Pe loc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând:
La foc, copii! şi grabnic plecat-au alergând.
Vuieşte aprig câmpul şi armele răsună,
Şi tunurile crunte ca tunete detună.
O grindină de glonţuri fatală,-ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare;
Dar ele, ne-ngrozite, făr-a-nceta de loc,
Păşesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulţi le rămân în urmă, rupţi, morţi, căzuţi pe brânci!
Ei zbor ş-ajung în număr la şanţurile-adânci.
Năval cu toţi în lagăr, năval! oastea răcneşte.
Din cer ne vede Domnul, şi Ştefan ne priveşte!
Şi toţi s-aruncă-n şanţuri, dau unii peste alţi,
Cei mici, uşori, în grabă s-acaţă de cei nalţi,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,

Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc,
Se urcă prinşi de lanţuri, de-a tunurilor buze,
Şi printre mii de săbii şi mii de archebuze
Ce-i taie şi-i răstoarnă în şanţuri, fărâmaţi,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii bărbaţi!
Zadarnic Ceremişii, dosiţi pe după care,
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,
Românii, de-ai lor duşmani deprinşi a-şi bate joc,
Într-înşii dau izbire cu-o aprigă turbare,
Îi pun sub coasa morţii, în tabără-i resping,
Şi, grabnic, care, tunuri în şanţuri le împing,
Şi fac podişuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic şi-n chinuri dureroase.
Atunce craiul zice: O! frate Sigismund!
Zăreşti tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund?
Dar! Sigismund răspunde; zăresc o biată turmă.
Nici unul însă teafăr nu-şi va călca pe urmă!
Nici unul viu, nici unul! zic leşii împrejur.
Şi Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,
Se duce să avânte armata cea crăiască
Şi cu românii aprigi în piept să se lovească.

Ca nişte mari balauri cu lungi coarne-ascuţite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător
Se mişcă, saltă-n copce; apoi, luându-şi zbor,
Cu lancele plecate la fugă-s repezite.
Dar Costea şi cu Boldur, tovarăşi de izbândă,
Ţinând în frâu avântul românilor semeţi,
Le strigă: Staţi aice! toţi după cai, la pândă,
Să trageţi ţintă-n litfe o ploaie de săgeţi!
Şi cum veneau grămadă scadroanele sonore,
Descalecă arcaşii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibrează, sunând zbârnâitoare,
Mii de săgeţi trec iute sub soare ca un nor
Şi intră prin scadroane cu-o aspră vâjâiire,
Ducând cu ele groază, durere şi pieire.
Întregi şiruri de oameni, din fugă săgetaţi,
Se pleacă morţi pe coame, cad grabnic răsturnaţi.
Mulţi cai zac lângă dânşii şi mulţi, atinşi la nări,
Fug, târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcneşte: Înainte!
Şi lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Păn ce topor cu lance şi buzdugan cu spadă
S-ating în zângănire sub soarele fierbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roşi
Un furnicar de moarte ce aprig se-ncleştase,
Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroşi,
Sărind, urlând ca fiare, muşcându-se scrâşnind,
Rupând, lovind orbeşte, dând moarte şi murind!
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Clădind movili de leşuri sub zdravănul topor.
Şi coasa neobosită, şi harnica secure
Zburau abătând caii sub călăreţii lor.
Iar ulii din Soroca, şi zgripţorii din Vrancea
Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau,
Şi răsturnau cu cangea, şi străpungeau cu lancea,
Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar şi lehimea cruntă făcea pârtii grozave,
În cetele române trecând ca prin troian.
Bravi, ne-mpăcaţi, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâră lungă de sânge pământean.

Deodată prin oştime o veste a trecut:
Herbor sub buzduganul lui Boldur a căzut!
Herbor e mort! Stau leşii pătrunşi, încremeniţi,
Scot şoapte îngrozite, prin ranguri răzleţiţi,
Pierd cumpătul, pierd capul, zvârl armele-n văzduh,
Dau dosul, şi fug iute, goniţi de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspină: „O! Toporski, o! veteran cărunte!
Priveşte, fug mişeii! fug toţi, fug mic şi mare!
De-acum în tine singur e singura-mi sperare!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri