Dumbrava roşie II - Vasile Alecsandri

III – TABĂRA LEŞEASCĂ

Pe-o culme prelungită ard mii şi mii de focuri
Ca stele semănate în numeroase locuri.
Se pare că tot cerul căzut e pe pământ
Şi c-au rămas în urmă-i un haos, un mormânt,
Atâta întristare şi-atâta-ntunecime
Împrăştie pe boltă a norilor desime.

Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată,
Unindu-se în aer cu tunete cereşti.
E zgomotul orgiei!… Iar zarea depărtată
Roşeşte-n foc de codri şi sate româneşti.

Aici beţii şi danţuri şi chiote voioase,
În fund suspinuri, vaiet şi plângeri dureroase!
Aici de pofte rele sunt ochii toţi aprinşi,
Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinşi,
Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare
Victoria dorită a zilei viitoare!

Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe
Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămânziţi,
Desfundă largi antale, beau lacom fără cupe,
Se ceartă, râd în hohot şi urlă răguşiţi.
Ca dânşii, câini de lagăr la praznic luând parte,
Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte,
În mijlocul orgiei turbate ce tot creşte;
Iar printre câini şi oameni pe iarbă stau căzute
Femei, prada orgiei, cu minţile pierdute…

Şi însă vântul nopţii prin lagăr vâjâieşte,
Ş-un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a rândul.
Orbi! orbi! la masa morţii voi vă mâncaţi comândul!

Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de matase
Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar,
Cântând cu fericire: De viaţă rea nu-mi pasă!
Iubită-mi e pe braţe, în viaţă nu-i amar!
Şi fiecare strânge la pieptu-i cu-nfocare
O fiică de-a Podoliei, frumoasă şi balaie,
Cu buze pârguite la foc de sărutare,
Şi ochi ce-noată-albaştri în galeşă văpaie.
Şi fiecare simte că mintea-i se desfrână,
Având lângă-a sa gură o gură voluptoasă,

Şi-n braţe-i o copilă ce râde amoroasă,
Ş-un sân rotund ce saltă vioi sub a sa mână.
Ferice, mult ferice de dânşii!… faţa râde,
Inima zboară, raiul în cale-i se deschide.

Şi însă vântul nopţii prin corturi vâjâieşte,
De tunete cumplite văzduhul clocoteşte,
Ş-un glas pierdut în umbră tot strigă ne-ncetat:
Orbi, orbi!! moartea v-aşteaptă c-un ultim sărutat!

Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre
Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde
Sub table încărcate de scule şi merinde
Şi sticle largi cu vinuri spaniole şi calabre.
În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani,
Încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani,
Şi două piramide de fructe mai alese,
În Asia-nflorită crescute şi culese.

Albert în fruntea mesei luceşte ca un soare,
Înconjurat de oaspeţi în haine de splendoare.
La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund
Apare-ntr-o dulamă de roş postav de Lund.
La stânga-al Cameniţei episcop vechi, Lonzinski,
Ş-alăturea cu dânşii se văd: Sbignew Ţenczynski,
Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul
Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul,
Şi graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,
Care-au adus la luptă cinci sute de cruciaţi,
Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei,
Şi alţi de frunte nobili, din cei mai însemnaţi.

Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare
În sunetul metalic de vesele fanfare;
Şi sângele prin vine se scurge mai fierbinte,
Ş-avântul creşte-n suflet şi nebunia-n minte…
Când regele ridică o cupă de vin plină
Şi glasul său puternic acest toast închină:
Eu, Albert, domnul vostru, şi al Lehiei rege,
Intrat-am în Moldova ca leu învingător!
Mâini este ziua luptei… Nimic nu s-a alege
De Ştefan al Moldovei şi de al său popor.
Cum beau această cupă, aşa mândra Lehie
Să-nghită această ţară! Aşa să fie! Fie!
Vivat! Ura! trăiască Albert mult glorios!
Răspund mesenii aprig c-un răcnet zgomotos,
Şi lagărul răsună în lungă depărtare…
Dar iată că la uşă un om străin apare,
Cu pieptul gol, cu părul în vânt, cu ochi focos;
El spre Albert ţinteşte privirea-i rătăcită,
Face doi paşi şi strigă: Deşartă-ţi cupa jos,
Albert! de soarte rele ţi-e cupa otrăvită.
Toţi se reped c-un urlet şi mâna pe el pun.
Lăsaţi-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!
Şi iar înalţă cupa, râzând de-o aşa larmă…
Dar cupa lângă buze-i în mâna lui se sfarmă,
Ş-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuieşte
Şi-n cortul plin de umbră furtuna năvăleşte,
Şi masa se răstoarnă, şi cortul se urducă…
Iar pe câmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă.

IV – TABĂRA ROMÂNĂ

O tânără pădure de ulmi şi de stejari
Ascunde-oastea română prin junii săi tufari.
Misterul şi tăcerea în sânul ei domnesc,
Dar marginile sale sunt palid luminate
De flăcările triste ce pâlpâie în sate
Şi veselele focuri din lagărul leşesc.
Prin arbori şi prin ramuri, din vârfuri pân-în poale,
Din când în când luceşte oţel de săbii goale
Şi ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici,
Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jăratici,
Căci ei s-aţint cu jale şi se opresc cu ură
Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin,
Şi tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură
Cu-al duşmanilor sânge să stingă-al ţării chin.
Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurământ,
Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt!
Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de oşteni:
Arcaşi de la Soroca, năprasnici orheieni,
Aprozi, copii din casă, curteni şi lefecii,
Toţi, oameni tari de vână şi oţeliţi în foc,
Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii
Ş-a da mâna cu moartea făr-a mişca din loc.
Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase
Şi-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte
Cu paloşul săpate, ce spun ş-aduc aminte
De lupte uriaşe, de fapte glorioase!
Şi-n viaţă-i fiecare şi-au câştigat un nume,
O falnică poreclă, un titlu de strămoş:

Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoş,
Ursul şi Pală-Dalbă, Grozan şi Sparge-Lume!
Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minţi,
Trecând în moştenire la fii de la părinţi.

Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii
Ce zburdă pe-ntuneric şi desfrunzesc tufarii,
Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă
Astfel grăiesc:
Grozane! ce-o fi ziua de mâini?
O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă,
Amară pentru litfe şi dulce la români.
Amin! să deie Domnul!
„Va da, măi Pală-Dalbă!
Şi-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă,
Unde-am văzut pe Ursul gonit de şase turci.
Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!
Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă
Maghiari schimbaţi în iepuri, ş-un Purice-n Movilă.
Va fi precum la Lipneţ cu dumbrăvioara verde,
La Racova pe unde şi azi turcul se pierde,
La Grumăzeşti, pe maluri, unde cazacul jură
Pe mine, chiar pe mine, m-a încrestat la gură!
Te-a încrestat păgânul, dar când el vru de viu
Înot să treacă Nistrul, o păţi rău, fărtate,
Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate
Şi l-ai trimis sub Nistru, să-şi cate un sicriu.
Bine-i făcuşi, Grozane! E scris în cele sfinte:
Chiar apele să fie vrăjmaşilor morminte!
Aşa e ţara noastră!… e bună pentru vii,
Şi pentru morţi e bună.
De-aceea-n astă ţară
Vecinii dau năvală cu sutele de mii.
Urând viaţa la dânşii, le place-aici să piară!
Le place, dar, Păune, şi noi le facem placul.
Ei cred că-aici e raiul, ş-aici găsesc pe dracul.
Şi cum să nu-l găsească urdiile nebune
Când Ştefan e-n picioare, când versul lui ne spune:

–
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare!

Din Suceava când el sare,
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare!

Braţul lui făr-încetare
Bate ordele tătare,
Bate cetele maghiare,

Bate leşi din fuga mare,
Bate turci pe zmei călare
Şi-i scuteşte de-ngropare!

Lumea-ntreagă stă-n mirare!
Ţara-i mică, ţara-i tare
Şi vrăjmaşul spor nu are!
– Cântec vechi poporal.


Trăiască Ştefan-vodă!… Mulţi duşmani vin la noi,
Dar cât vin de năprasnici, puţini fug înapoi.
Păcatul lor îi mână, sărmanii, ca pe-o turmă,
Şi moartea le stă-n cale, şi moartea le stă-n urmă.
De-aceea la Moldova vezi floare lângă floare.
E îngrăşat pământul cu sânge.
Aşa-i, frăţioare;
Dar cresc bujorii mândri din sânge de român
Şi pălămida neagră din sânge de păgân!

Sub cerul ce s-aprinde şi-n clipă iar se stinge
Vărsând pe a lor feţe lumini fulgerătoare,
Aşa grăiesc bărbaţii ce somnul nu-i atinge
În aşteptarea vie a zilei viitoare.

Şi poalele pădurii sunt palid luminate
De flăcările roşii ce pâlpâie în sate.
Şi-n tabăra vecină orgia cea nebună
Ca marea depărtată vuieşte sub furtună;
Iar în frunziş românii topoarele-şi descântă
Şi caii lor dezmiardă, şi-n umbră vesel cântă:

Sunt român cu patru mâini,
Şi am leacuri de păgâni:
De tătari am o săgeată,
De turci pala mea cea lată,
De litfeni un buzdugan
Şi de unguri un arcan!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri