Două suflete - Vasile Alecsandri

Două suflete amice de copile pământene
Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
Și-mpreună își iau zborul, prin senin călătorind.

“Tu ești, dulce surioară? zice una cu mirare,
Tu, regina frumusețîi, tu, altar de închinare!
Pe pământ, de-abia în floare, cum se face de-ai muri?”
Cealaltă, vărsând lacrimi, îi răspunde:”Am iubit!”

“Ai iubit!... ai trecut raiul!... ai simțit în primăvară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară!
Ai iubit!... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori!...
Unde, unde-ți sunt rămase virginalele comori?”

“Am lăsat glasul meu dulce unei dulci privighetoare;
Ochii, murelor din codru; părul, falnicul soare;
Sânul, unui crin văratic; gura, unui trandafir,
Și pământului în jale, al meu veșnic suvenir!”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri