Căderea Rinului - Vasile Alecsandri

Măreț, adânc și luciu călătorește Rinul
Prin munți cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase,
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El curge-n liniștire, nesocotind destinul !
Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri
Trecut-au prin orașe cu mândre catedrale,
Prin sate care poartă stigmaturi feodale,
Pe lângă vechi castele, pe sub boltite poduri.
Și vecinic el văzut-au sărmana omenire
Luptându-se cu moartea în viața-i trecătoare.
Văzut-au căzând tronuri și dispărând popoare
Ce se credeau eterne pe culmea de mărire.
,,O ! lume schimbătoare ! O ! tristă vanitate !
Se dărâmă munți, cetatea se dărâmă, omul pere !
Eu singur, martor pacinic de-a globului mistere,
Curg mândru-n nepăsare cu-o lină maiestate!
Nimic nu mă oprește în calea-mi triumfală,
Și timpul adormit-au de secole lângă mine!"
Astfel voios și falnic șoptește Rinu-n sine,
Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală !
El cade !... Din nălțime în fund se prăbușește
C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător.
Din stânci în stânci el saltă zdrobit ; se risipește
Precum o-mpărație de glorios popor.
Frumoasa-i limpezime în clipa turburată
Se schimbă-n largi troiene de spume argintii
Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată,
Formând o avalanșă de cataracte mii.
Și valuri peste valuri s-azvârl spumegătoare,
Se sparg țâșnind în aer, și fierb scoțând scântei,
Și pulberea de apă, alin plutind la soare,
Se-ncinge, ca o nimfă, cu brâu de curcubei.
O aspră clocotire, o cruntă detunare
Anunță catastrofa și-nsuflă reci fiori.
Iar munții de zăpadă treziți în depărtare,
Privind acea cădere, își pun un val de nori...
Sublim, sublim spectacol ! Bătrânul fluviu pare
C-a să dispară vecinic în haos zgomotos :
Dar Rinul e puternic ! dar Rinul nu dispare,
El a umplut abisul și trece maiestos !
Luându-și cursul pacinic, din nou se-ndreaptă Rinul
Prin sate și orașe, prin munți și văi frumoase.
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El pasă cu mândrie, căci a învins destinul ! *
Așa și tu, la culme, o ! Francie iubită,
Avut-ai o-ncercare de moarte !... dar măreața
Trecut-ai peste râpa de dușmani pregătită
Pe-un pod imens de aur, pășind spre-o nouă viață.
O lume-nfiorată de soarta-ți mult fatală
Crezu-n a ta pieire !... dar tu, ca Rinul mare,
Urmezi, victimă sacră și demnă de-admirare,
Menirea ta sublimă și providențială.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri