Val - creaţii proprii

Când te-a adus pe lume
Femeie,-ntâia oară,
A aşezat Pământul
Şi Soarele pe cer,

M-au trezit azi-dimineaţǎ,
La fereastra casei mele,
Somnoroase pǎsǎrele…
Ciripeau pline de viaţǎ,

Am ajuns să am coşmaruri, nopţi bălane fără leac,
De când s-au trezit nătângii, dup-un somn de-un sfert de veac,
Şi-mi fac cruci plin de fiori, implorând oastea cerească,
Să mai pot vorbi în zori dulcea limbă românească;

De când se-nvârte-această lume,
N-a existat un alt popor,
Din orişice să facă glume,
Sau caterincă, sau umor:

Domnule judecător,
Asta e discriminare,
Plus că…suntem un popor
Cu tradiţii milenare,

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntruna am crescut;

Cum, Doamne, nu Te-ai îndurat, ca omului, cel zămislit,
De la-nceput să îi fi dat să fi trăit la infinit,
Şi l-ai lăsat ca frunza-n vânt, calic, zgârcit, doar câţiva ani,
De parcă timpul pe Pământ, chiar şi la Tine costă bani!?

Nu ştiu, zău, ce să mai spun
De bătrânul Moş Crăciun!
An de an, câte un pic,
I-a rămas costumul mic,

S-a întâmplat demult, nimeni nu ştie,
Când prima dat’ a fost uimită gloata,
Din ginta nu ştiu cui, o scăfârlie
Descoperi marea minune, roata,

Copiii lăi m-au supălat
La glădiniţă cu o veste,
Că, Mos Clăciun e o poveste,
Nu e si nici n-a ezigstat,