Ursul din containăr - poemul integral (din volumul „Ursul din containăr - un film cu mine”, 2002)

vineri, 30 decembrie 2022

URSUL DIN CONTAINĂR

Da, sunt Marius Ianuș, am revenit
cu versul meu lătrat, cu mutra mea
și cu ceva mai mult de apărat și iubit.
Din vârtejuri erotice, din mișcări cabaline,
tot am ieșit eu!

Sunt eu, mamă, aceeași jivină
stoarsă din artiști nebuni și din Dumnezeu,
crescută să urle demența istoriei
dospită, din ziare tăiate, un zmeu.

Aceste poeme sunt, iar, pentru tine.
Sunt eu, mamă, eu.

1. INTRODUCERE

Într-o noapte când zdrăngăneau stafiile
ca niște sticle goale pe-un trotuar,
când frumoasele își leapădau cu foșnete iile
și vocile sunau ca într-un pahar,

într-o astfel de noapte acustică
eram beat și ursuz, teleleu,
mă gândeam la tot ce pierduse
în supa socială tâmpitul meu eu...

Domnica era departe, într-o poveste cu căței,
cu sora ei, prea veselă pentru mine.
Băusem tot ce aveam în lei, în cărți
și în miere de albine – băusem tot.

Și atunci am luat-o razna infernal și de tot.
Povestea care urmează e adevărată aproape în întregime –
faptele s-au petrecut întocmai,
de vineri noaptea până luni la cinci
și au lăsat urme adânci în mine.

2. LOCUL MEU ÎN SPAȚIU
(sau cu cine se poate vorbi la un telefon)

Periculoasă umbră, periculoasă atingere...
stau pe o stradă cu sticlire de dinți!
În haina nopții i-o dihanie groznică
ce încearcă să mă scoată din minți!

Măcar un afiș cu Milică dac-ar mai fi
ceva tâmpit și isteric să se-agațe memoria!
O reclamă la proteve, hârtii fistichii,
Ceva care să umanizeze frica și furia...
O cabină de telefon bălăcită-n istoria
atâtor grămezi de prostii!...

Și urlu pe stradă și fug ca un prost
printre umbrele scălâmbăiate
cu gurile lor sfârâind, parcă roți
pe pavajul din mințile mele spurcate...

Sunt absolut sigur că mă urmărește ceva
cu dinții făcuți din cuțite!
O arătare înfofolită în dinamite!

Palatul telefoanelor mă va salva!
Șantierul mă prinde cu brațele lui ruginite în brațe!
În noaptea asta chiar voi vorbi cu cineva!
În bălți strălucesc vrăjitoare hidoase de paișpe carate cocoțate pe case
și toată fauna din toate televiziunile deochiate ține de șase!

În cabina de telefon ca-ntr-o barcă!
Vuiesc fericite stafiile!
Am un moment de trac! Joc un rol inedit!
Nu știu... parcă... aș fugi și m-aș da izbăvit!

Cineva zbiară dintr-un canal:
– Vorbește Ianuș! E momentul final!
Și m-am simțit de o mie de ori
mai deștept și mai bun.
Da’... pe cine... era... să sun??...

3. Îl sun pe Maiakovski în iad. Căruța lumii se hâțână în groapa unei minți de nebun. Nu-i vorba de mine.

Formez numai zero – ce-mi mai rămâne
între aceste leșinături de compatrihoți?...
Pe spinarea elefantului nopții o stea tare șubredă
scoate limba la mine de-un cot: – N-o să-ți răspundă!
– Știi tu, cu meteoriții tăi cu tot!...
Mă știe dumnealui, n-o să se-ascundă –
tu... să-i spui curat că l-am căutat!

În jur foșgăiesc pași ca-n port.
Toată umanitatea mă urmărește, bot lângă bot.
Și el răspunde cu adevărat.
– L-au înviat!, țip. Și el: – Fugi!
Ceva dur mă izbește în cap.

4. Dumnezeule Mare, imediat după scena asta de infarct mi s-a rupt filmul și am luat-o razna chiar de tot. Kuda?

Unde merg stelele cele roșii
ca ochii unor noctambuli?

Unde se culcă ele, în ce
negre, stelare căciuli?

Unde sunt ochii mei cei frumoși
cu care cuceream bătrânele în copilărie?

Unde sunt bicepșii mei încărcați
care înotau mai mult de o mie?

Și unde sunt dinții cu care mâncam
când era de mâncare în România?

Și memoria mea unde e
cea în care omorâsem prostia?

Moșule, nu cerceta unde s-au dus acestea toate,
ce-i clădit prin surpat se năruie și într-un joc...
Mă trezește un huruit de motor și urlu: – E șapte?!

5. Mă recunoaște cineva. Fug ca soldatul necunoscut.

Unde sunt? Ce-am visat? Sunt în hrubă,
escavat de o mână de fier?
În balon sau într-un frigider?
Scot capul dintr-un verde containăr
ridicat de REBU la cer.

Mă dor toate. Îmi scârțâie oasele.
Gunoierii mă privesc pe de-a-ntoarsele.
Sunt rău oare? Mușc? Sunt șomer?
Când unu’ mă-ngheață cu o voce tratată cu ger:

– Ăsta-i Ianuș! Înjura România la televizor.
Bă! Tu înjuri România?! Oasele mă-tii în cer!
Ca un urs prins în cușca de fier,
încep pe sub răni să disper.

– Semăn, zic, da’ nu-s eu. – Bolintinu’!
Mă caut – nu mai am bolintin, nici nimic.
– Stai să vezi, zic, că pot să-ți explic. Și sar
și pe acolo mi-e drumul.

6. Băiatul cel mic în care a sperat mama.

Unde fug? Ce mai aștept de la viață?
Spre ce adresă să mă îndrept
într-o dimineață în care îs ca o zdreanță
însângerată în piept?...

Numai mama mă ține de cinci ani în viață.
O mamă cât un ban găurit.
Mama-i în Făgă’, iar eu îs paiață
pe străzi încrustate în zid.

Ce forță imensă, ce inimă mare...
În sângele ei zac lovit
ca într-o baltă de apă de mare.
La lumina palmelor ei stau în soare
ca un pitic, copilul cel mic...

Un urs! ce copil?! Put ca un pește!
Zac pe străzi – sunt o javră bolnavă
înghețată-ntr-o neagră zăpadă...
Mintea mi-e strânsă-ntr-un clește
nemilos, de-o întreagă Jilavă!

7. Fug la Brașov, pentru că acolo mă va angaja sigur Marina Comercială. În plus, am o grămadă de prieteni scriitori în acel oraș.

Vântul mă prinde de gât și mă scutură-n vânt: – N-ai pornit?!
În Brașov te-ai născut, în Brașov te întoarce! Dumnezeu știe ce face!
– În Brașov?!... La istericii ăia!... În anchilozata provincie!
Parcă nu mi-ar ajunge isteriile mele din unica și propria producție!

– Ia mai lasă-mă, domnule,-n pace!,
îi urlu cuiva care citește un ziar.
Ăsta se uită la mine cu ochii
cât două capace de canal.

Iar un înger zdrențăros îmi arată sânii-i bolnavi
pe colțul dintre Palatul Justiției și Spital...
Nu știu prin ce mecanism al conștiinței
mă trezesc într-un vagon infernal de murdar.

8. Rugină, rugină, rugină

Ploaie legată ca un fum de copaci,
o ploaie cu ceața în vine...
Pe vagoane de tablă țopăie niște draci –
ciorditori de fiare-n rugină.

Controlorul nu vine. Dă-l în basme! Oricum
n-aș putea să-i arăt mai nimica
Mă ascund în cabina de fum
și-mi pieptăn frica.

Plouă cu rugină peste copaci,
o ploaie cu sfârșitul în vine.
Între morți îngropați în oameni săraci
stau – și zic că mi-e bine.

9. Sandokan, tigrul Carpaților

Sunt legat de țara aceasta măreață
cu gheare de sânge, cu un spasm de nebun,
ca un tigru siberian de-o bucată de gheață,
ca un trist plângăcios căpcăun!...

Încremenit aici, fără un ban, mâzgâlesc, de un an,
un poem format dintr-o bombă atomică
despre această îngrozitoare istorie comică
în care sufletul meu-i un întreg film indian.

Ajunge!, urlu... și mă opresc subit
cu ochii agățați de o venă
pleznită-n amurg, risipită-n înalt...
Nu-s niciun Sandokan! Sunt un cumplit
copil al unor fiare hrănite cu napalm!...

Sunt ceva care a murit, din start, fără nicio discuție...
Sunt ursul din containăr. Și filmarea de la revoluție.

10. Ursul din containăr. Un intermezzo enervant.

– De unde vin?,
mă-ntreabă controlorul pentru a zecea oară...
Și îl privesc cumplit:
– Îs ursul din containăr, cum n-a auzit?!
De ieri urlă toată presa că am murit
și a scăpat din mine o fiară bolnavă...

Inimă spartă, suferință atroce,
vin direct din conștiințele roase,
vin direct din direcția în care sunt dus!
Voi, cu manualele voastre scoase la produs,
Voi, cu poezelele voastre libidinoase,
măcar atât ați putea înțelege:
sunt al inimii timpului strict produs!

– Unde mă duc? – La Brașov, să-i iau pulsul.
Cred că El a murit. Copilul din mine.
Nu pot să-i dau mai nimic.
Un poem despre serpentine
sau unul despre cât sunt eu de urât.

Noroc că „Am păduchi!”,
altfel m-ar fi strâns cu siguranță de gât.

11. Să-mi caut locul în spațiu, vasăzică.

N-am loc nicăieri – nici în mine!
Sunt supus unor legi de tablă și fier –
unor macarale și unor drezine
care-și șterg labele de-o imagine de oțel -
de imaginea unui miel - deținută de mine.

Sunt supus unor secretare încurvite crunt,
sunt dat afară din orice loc
în care oricum niciodată n-ar fi-ncăput
fiara bolnavă din mine!

Lasă,... eu rămân cu săracii pe străzi,
strig și plâng toată ziua,
pot să guvernez orice țară, cu orice legi
și pot să discut cu Messia.

Iar peste cinzeci de ani tot ce am scris
o să-și dovedească folosința iremediabilă!
Secretarele or să-mi mestece filele între dinți,
directoarele or să-mi trimită petiții și incunabule.

Și-o să sap un coridor în mine,
în care mă voi odihni strâns ca un șobolan...
O să-mi fiu străin și o să mă simt bine
și treaba asta o să dureze mai mult de un an.

12. Ajung în Brașov. Trebuie să găsesc blocurile prin care mi-am târât copilăria. Toamnă cu găuri.

Toamnă cu găuri, înserare cu zimți,
tramvaiele ca niște fantomatice apartamente
plutind în răbufnirile unor cuminți
brize de munte cât niște surcele...

Toamnă cu găuri în care ascund
tot ce a fost mic în mine.
Înaintez prin toamna asta surd –
ca un detector de mine.

Toamnă cu găuri... necazul plutește
se leagănă tâmp printre stâlpi,
ceva trist se adună și crește
în aceste blocuri, în aceste stânci...

Toamnă cu găuri – mort navighez
prin orașul transformat într-o baltă.
Calea Griviței pare Canalul Suez.
Troleul – o tânără barcă...

Vârtejuri de toamnă în care se scurg
toți acești pești, aceste frunze!
Toamnă cu găuri – portocale de raze
explodează în mine ca-n unde...

13. Da, a fost frumos. La început totul pare frumos într-o călătorie.

Toamnă cu găuri!... Din găuri își scot
capetele, flenduroase dovlece,
o damă de stradă îmbrâncită de-un mort
și-un bețiv ce le strigă povețe.

Se întâmplă ceva blestemat
pe pontonul din fața lui Hidro?
Sau am luat-o aiurea, am deraiat?
Sunt cumva beat, stau rău cu banii?
Văd, peste tot, valul mare, turbat?
în găuri de minte, îmi număr, de fapt, anii?!...

Nimic din toate astea nu-i adevărat.
Pur și simplu, în centrul Brașovului,
pe una o fură golanii...

14. Arătări. Poate că sunt numai arătări – proiecțiile minții furibunde.

Și mai departe sunt capete-n zid – ce-i capul?!
Bolovani fioroși care urlă urât, rât lângă rât,
Spectacolul face toți banii! Nu mă droghez! Vă promit!
Pur și simplu mă sugrumă casapul peisajului
zeul lucios din zid!

Din valurile mari ies scrâșnind șobolani uriași
zeități submarine și zeitățile unor tejghetari căuzași!
Zeități de făraș!

Aș vrea să mă arunc brusc într-un pasaj submarin, uriaș
între aceste pietre feroce de mari!

Dar nu pot să sar din vapor! Ajutor!
– Deschide, mă, ușa!
Tu nu vezi că mă cârpăcesc diavoli scârboși?!
Tu nu vezi că-și fac din mine mănușa?!

Căpitanul deschide, în fine! Simt că vomit!
Aud după mine: „Dă-l naibii de nebun urât!”
Ca o piatră! Leșin fericit.

15. Cântec de nebun

Gâștele mari din oraș
scurmă și scurmă întruna.
Cei care mulg nori de caș
nu iau în barcă niciuna.

Eu stau ca un prost
într-o vană de fier
lângă parcare, în mușețel.

Un zeu mă dă în leagăn
fără să-i cer.

Umbre de porci în oraș
scurmă și scurmă cu jale.

Îndeobște fac pași,
din pământuri fac morți,
nu străbat nici o cale.

Eu stau ca un prost
cu furtuna în brațe.
Vâslesc din picioare
pe o mare de țațe.

Gâștele mari în făraș!
Oamenii-porc în canale!
Să fiu singurul om din oraș
găsesc cu cale!

Dar stau ca un prost
în câmpul cu maci
cu gura-mpletită în bale
și mă-nfig ca un fier ruginit
în toți și în fiecare.

16. Așadar: cuiva i se făcuse milă și mă trântise lângă o tufă, într-un fost mușețel. Marea sau balta sau ce-o fi fost se retrăsese. Mi-era o foame teribilă și se făcuse târziu. Trebuia să mă-mprumut cu niște bani.

Am sunat la ușa unui cerdac săpat într-o muncitorească stâncă.
Mi-a deschis o dihanie lungă, în pijama, somnorândă.
Am întrebat-o dacă are ceva să-mi dea. O cafea?
„Nu, nimic”. E târziu și pe-aici au murit. I-am omorât eu...
„Mersi, moșule.”, am șoptit. Și-am plecat teleleu.
Până la urmă am făcut rost de mâncare și băutură.
Mă enervasem prea rău.
Am spart o vitrină dospindă.
Dădea pe dinafară, avea prea mult,
iar eu sunt un mic cetățean amărât.
Am dreptul, vasăzică.
Sunt proletarul îmbuibat cu frică!
Și-aveam și cheile de unde-am stat în Brașov la sfârșit.
Poate că nu trebuia să omor pe-acolo nimic, poate nu-i nimeni –
mi-am spus înghițind un cuțit ca o vodcă tare.
Trebuie să caut copilul cel mic.
Dus în brațe de mama.
Să-l contrazic.

17. Am aruncat cu pietre în geamuri și nu a ieșit nimeni. „Următoarea stație: Speranța”.

Am probat cheile și a mers. Cam tremuram.
Le cam roteam în sens invers, da’ am intrat.
Aveam norocul înfiorător că eram deja beat.
Și speram.

Casa – goală ca-n palmă – nimic.
Urme de șobolani în praful din baie.
Turme de fantome, turme de amintiri, galopând...

Pe masă sunt vechile știri
lăsate, proprietarului, de mama.

Am aprins doar pe hol, ca să nu iasă nici o văpaie.

Rezemat cu capul de zid
plâng și mănânc.

18. Sunt beat-turtă. Prin camere, luminând cu bricheta. Toată mobila apartamentului e alcătuită dintr-un singur dulap. Pe care n-am curaj să-l deschid.

Aici a fost patul în care dormea
mama mea cât un ban găurit.
Același dulap vechi, scorojit,
stă aplecat ca un bețiv spre dușumea.

Ferestre de praf străjuiesc și acum viitorul trecut.
Curentul se-nvârte la fel aproape vizibil
– parcă-i un fum căutând un cap viu de distrus.

În pereți îs desene rupestre de mama –
urme adânci ca să nu ne mărească chiria...
Numai mama lipsește. Încep să strig:
– Mama! Maria! Mama!

Mă prind de-un cârlig ruginit,
mă izbesc de perete și strig.

19. Gesturi fluturate-n vânt

Ca un gest cu cuțitul într-o sticlă murdară,
o mănușă ce sfarmă o flacără goală
cu părul vâlvoi sparge ușa un vifor cumplit
Eu sunt! – Acest urs într-o gheară din zid!

Mă zvârcolesc – ce peisaj cumplit!
E mama! Iar eu sunt cap zidit!

Mama!
Smulge-mă din această poveste!
Vreau să fiu fericit! Înapoi cât drum este?
... în basmul în care mereu ești iubit?

... Pune-mi un diafilm, spune-mi o prostioară,
nu lăsa clipa asta din mine să piară...

La schimb am o noapte alcoolică!
Întunericul își picură șandramaua fix la mine în cap!
Mă ascund în dulap!
Gura nopții-și deschide în gură o gură băloasă de crap!
Vreau să fug, vreau să plec!...
Unde-i Dudu? În ce pod de tren zăvorât?
Dintr-odată șobolanul memoriei
despică podeaua scâncit!
Unde-i Dudu s-aprindă lumina?...
Fug spre Sud.
Am pornit.

20. Jigodia disperată în care a sperat mama

Mama nu va uita niciodată cărarea
spre leagănul în care mă vântură uitarea,
spre leagănul de piatră în care zac, zdrobit,
ca un pitic, copilul cel mic, jigodia disperată în care
a sperat mama...

Mama o să-mi aducă ceva de băut.
Mama o să mă ducă în brațe spre Sud.
Mama o să-mi dea mereu timp de gândire.
Mama o să-mi vorbească mereu, în amintire.
Mama o să fie mereu
jumătatea bună a sufletului meu.

Mama o să mă învețe să cânt frumos și voi reuși.
Mama o să mă-nvețe gândurile ei, ca niște jucării...
O să le deschidă în fața mea și eu o să râd...
Mama o să se întindă nebunește la pământ,
ca să audă pașii terfeliți ai copilului său.
Mama se va ruga pentru mine Lui Dumnezeu...
Mama mea va rămâne mereu
jumătatea bună a sufletului meu.

Și...

Mama mea o să construiască o bombă atomică pentru mine!
Mama o să mă legene tandru, în submarine!
Mama o să arunce în aer Turnurile Gemene a doua oară
ca să înțeleg cum de s-a putut să nu mă doară...
Mama o să mineze marea amintirilor colective cu imaginea mea!
Mama o să bage versurile mele în manualele luptătorilor Al Qaeda!
Mama o să mă ascundă în munți!
(Munți din basme, străbătuți de punți...)
Și va pune mașinile morții și femeile la dispoziția mea!

Mama o să mi se-ascundă în minte, tânără și plină de căi sfinte...
Și va pune mașinile morții și femeile la dispoziția mea!
Vom trăi în centrul lumii, care e Durere, pe o stea...
Și va pune mașinile morții și femeile la dispoziția mea!

Vom trăi îmbrățișați în stomacul lumii, în fiere...
Și va pune mașinile morții și femeile la dispoziția mea!

21. Un vin cu cântec

Am luat bani de la prieteni, o grămadă de bani
ca să plec mai departe în istoria asta încrustată în geam...
Azi vâr viruși haini într-un cântec de alungat năpasta:

Ursul din containăr – puterea săracului,
ursul din containăr – ceaun sângeros,
ursul din containăr la porțile dracului,
ursul din containăr – cianură în os
și cântec în gaura sacului...

Ursul din containăr – sunt cel mai puternic
bărbat mort de prin coada alaiului.
Lămpașele morții nu mă-neacă, înot
tot pieziș către Porțile Raiului...

Îs ursul din containăr, îs mort și înot
tot pieziș către Porțile Raiului.

22. Cuvinte la telefonul imaginației. (Într-un personal care, de fapt, venea de la București.)

Trec printr-un început de iarnă frumoasă ca printr-o priceasnă.
Toate gândurile fără scăpare dorm.
Cerul și-a umflat pieptul cenușiu cu ozon și mă vorbește pe mine.

Trimit un tren, ca un poem, spre tine.
Vreau să știi că mi-e bine.
Nu-s nici trist, nici flămând.
Pornesc într-o direcție greșită, dus de o ispită,
dar ajung tot la mine.

23. Mai trist, mai nou, mai zguduitor

Tristețea-i de vină! Cretina! Acum
ridic arătare în mine.
Pe poduri albastre, în luna de fum,
tristețea-i în brațe cu sine!

(Ridic altă cale în mine.)

O scrumbie într-un borcan cu parfum,
o fată cu părul albastru duium,
sculptură în os, viitor canceros,
un brânci – într-un os – și e scrum!

Tristețea-i o fată din mine.

24. O încercare de a trece strada

Încerc să trec o stradă care leagă
o cale ferată de un ogor încă multicolor.

Presimt că în această aventură ciudată
cu o bucată din mine o să mor.

Amintirile-mi taie o cale
cu boturi râioase de tiruri de turci!
Nu poți să faci nici un pas
pe această autostradă în vălătuci!

– Stați puțin!, le urlu mașinilor, – Opriți-vă toate!
Până și Prințul Său Charles o fost zis
că suntem într-un site cu istorii curate!
Pe aici declar sens interzis!...

...Până la urmă... de ce aș trece? – nu înțeleg,
nu-mi găsesc nici un drept...

Într-o dupamiază în care îs o paiață
însângerată în piept...

Mortul nu trece strada
dacă e mort deștept.

25. Maria Tănase văzută printr-o sticlă pe jumătate goală, într-un birt muncitoresc din Podiș

O masă – ca de tablă, un banc – ca de sudură,
lumina pare scoasă din cea mai tristă gură...
Pereții strică meciul – cazarmă defectată,
istoria se rupe bucată cu bucată,
hârtie de ziar blondă, hârtie de ziar sură...

Pe bănci de fier, pe Styxuri, conștiința-n veci ratată...

O mătrăgună – țâța istoriei în gură.
Televizorul mere, Târnava Mare cură…

Acu’ te văd! Deodată se-nvârte-n minte scorul...
Eram cu mult mai faini când hăcuiam vierul!
Stăteam pe prispa casei – lumina mult untoasă
ne învelea în falduri eterne, de mireasă.

Ce sculă-i România?!, întreb, cu glas de ceară...
E mămăliga asta de smoală și rugină?...
Ești tu, tu, Mărioară?...
Rugina asta care, încet, ne ia de mână?...

... În această dimineață cenușie, când stau pe gânduri într-un birt muncitoresc din podiș, am chef să te ascult până la sfârșit, până terminăm povestea – eu și tu.
Eu – un om trist pe care memoria neamului, roasă de viermii securității, îl apasă. Tu – un trist înger național cântând sacadat într-o sticlă goală…

26. Un han pe marginea drumului. (Sau pe cine poți întâlni într-o curvăsărie.)

Călătoresc mai departe, înspre nimic...
Dau de un han care scîrțîie în peisaj.
În marea asfințitului pare un mic
leagăn pentru păpuși, la traforaj.

Cobor de pe calul acestei tristeți – frumoasă-i hangița,
îngeri-s beți și servesc pița.

Frumoasa se-apropie într-un dans legănat:
– Nu vrei o fetiță sau, poate, două-n pat?!

„Curvo”, îmi vine să strig, „eu te credeam
ruptă dintr-un film diafan!”
– Vreau o stalicinaia!

De fapt... ce aștept de la om?!
Nici nu mai sunt oameni!
(Maimuțe cu cozi ridicate
se scălămbăie-ntr-un pom
cu merele toate furate!
„Voi, fructe ale binefacerii civilizate!”)

Îmi vine să mușc și să urlu,
dar tac – nu-i nimic!

După vreo cinci guri de vodcă mă răzgândesc –
aș vrea și o babă sumesă!
Desigur, glumesc...
Mesenii sunt vechii mei companioni
aspiranți la vreun rang curtenesc,
iar această hangiță murdară e o prințesă!

O să cad c-o curvoaică ce geme drăcesc!
(Sunt prost!... Nu gândesc!)

– Prințeso,-i șoptesc, și ea rîde ca proasta,
pe tine te vreau într-un caftan turcesc!

– Eu acuma muncesc, zice asta, așteaptă puțin...

Nori grei se scurg prin ferești.
Aștepți și gândești:

27. Seară zaumi la castel (În cerul vărgat nu-i nimeni ca El)

Un rege stătea pe o bancă,
un sclav hohotea în castel...

În camera mortului miel
pianul cânta la comandă.

Un pumn de rugină într-o zare de fier –
soldatul mâncat la comandă –

acest giuvaier. Un cal între stele
povestește pe nări.
Aceste obiele.

Un sclav hohotea cu o gură de fier,
un rege strângea pietricele...

28. Necuratul mă împinge pe scări

Pe unde se-ajunge?
Trei tururi ocol, prin apele calde și line,
prin oala de sânge și spaimă, prin gol...
Pe unde se-ajunge, frumoaso, la tine?

Și cărnuri peste cărnuri, și cu sudoarea-n nas,
și la covorul nopții – tot noaptea care bate...
Făptura ta de carne se supune, ce zimți!,
și ceva mai tare – COADA DE LA SPATE!!!

– SATANO!!!, – urlu și o arunc de pe mine.
Necuratul mă prinsese, vezi bine...
Urlam ca un nebun, aveam mult de plătit,
eram ce sunt și azi – o ființă făcută din rușine!

(O scenă de infarct, pe care-o meritam!
Cu toată mintea mea, cu spartul meu de geam!)

Mi-a fost o frică!...
– Doamne, mult apără-mă tu,
și-aruncă toată pleava satanicelor fapte!...,
tot mormăiam pe scări, luat în primire de
doi diavoli ce mă scuturau în noapte...

29. Doamne, dă-mi curaj și iubire

Doamne, dă-mi curaj și iubire,
alungă toată mizeria din mine,
fă-mă bun ca o pâine
și călduros ca lâna
și la sfârșit prinde-mă,
întinde-mi mâna!

Dă-mi forța să fiu treaz,
cuvântul ca o piatră,
paharul cu necaz
mai zvântă-mi-l o dată...

Și apăr-o pe mama
și fă-i Domnicăi bine,
iar prietenilor mei
lucrează-le în sine.

Doamne, dă-mi și pace și nebunie
și bucurie, și tristețe,
și bunătate, și mânie,
fă-mă înțelept și nebun
și nelumesc ca luna...
Iar la sfârșit prinde-mă,
întinde-mi mâna!

30. Cum vor vorbi cu Dumnezeu ? (Un cântec împotriva lor.)

Slugoi grași, înfășați în mătase,
fabricați în industrii de stress,
minți stricate, lăfăite în case–stadion,
îmbătate-n succes...

Toate-aceste arătări fără eu...
cum vor vorbi cu Dumnezeu?

Ziariști cumpărați de pomană,
al limbajului îngălat cimitir,
vieți sumese, cântări la comandă,
rătăcite-ntr-o strîmbă figură de stil...

Toate-aceste arătări fără eu...
cum vor vorbi cu Dumnezeu?

Și aceste curat–sarcofage,
venin pur, împușcat cabaret,
care perie-ntruna nuanțe
dintr-o victim-a lor, mort discret...

Toate-aceste arătări fără eu...
cum vor vorbi cu Dumnezeu?

Cum va vorbi Năstase? Răduleasca?
Dar „palmier de stat”, zis Agaton?
Ce o să zică Nelu la Floreasca,
la Bellu sau, pardon, la Pompignon?

Străin ești tu, ce vrei să știi acestea
de tot ce ține-n brațe acel abis...
Acolo speri să-ți poți spune povestea
și să-l primești la masa ta pe Hrist.

31. EDIȚIA DE DIMINEAȚĂ. (Cântec la tarabă.)

JOS L. M.! JOS LOCOTENENT ENACHE!
JOS F.S.N! CU ȘOBOLANII LUI ȘI
CULTURA LUI DE ȘOBOLANI!
ĂSTA NU E NICI CAPITALISM SĂLBATIC, NICI
DEMOCRAȚIE SOCIALĂ! ASTA E PROSTIE!
JOS DINAMO!
JOS STATUL ROMÂN!
JOS SOCIETATEA ROMÂNĂ!
JOS RELAȚIILE SOCIALE ROMÂNEȘTI!
JOS RELAȚIILE NOASTRE CU ALTE STATE!
JOS L. R. C.!
JOS FACULTATEA DE LITERE!
JOS BINELE PE CARE MI-L VOR PĂRINȚII!
JOS TOȚI PRIETENII!
CU TOATĂ PRIETENIA LOR! JOS!
JOS INTEGRAREA-N U. E.!
JOS TOT CE AVEȚI VOI ÎN CAP!
JOS PĂSĂRELELE ȘI FLORICELELE PE CÎMPII!
JOS CAIETELE DICTANDO!
JOS PORNOGRAFIA!
JOS A PATRA PUTERE ÎN STAT! JOS!
JOS N. A. T. O.!
JOS RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA IRAKULUI!
JOS ROMÂNIA FEDERALIZATĂ!
JOS ADVĂRTAIZING!
JOS ZAPP MOBILE!
JOS CU VOI, CARE MI-AȚI DISTRUS VIAȚA,
CU URMAȘII ȘI URMAȘII URMAȘILOR VOȘTRI
ÎN VECI!

32. ORICE EPOEE IMITĂ MAREA

Îs în Sighișoara. Aici n-aud chemarea
sălătrucelor verzi în care te pierzi,
în care îți induci moneda falsă, visul.
Speram, dar speranța s-a pierdut în cirezi
din norii grei care au încolțit apusul.

Cel mai bine m-am simțit în Cernuc.
Cel mai rău la Constanța.
În Cernuc, prin acel Sălătruc.
În Constanța, cu Tanța.

Cel mai bine a fost când visam.
Cel mai rău eram rupt,
privegheam o femeie – jandarm,
moarte pe dedesubt.

Cel mai rău în uitare s-a copt.
Cu această ocazie fistichie,
prins în gheare și rupt,
am scris și-o poezie.

Sunt în Sighișoara și-s tare năuc.
Dar o țin minte și ți-o dedic,
Sălătruc:


33. POEZIA (Răsărit pe mare)

Stăteam în fața mării ca în fața morții
singurătăți răzbătute de sânge
iubindu-ne cu disperare mîinile
ca eroii tragici înaintea hecatombelor
bucurându-ne că trăim din nimic...

Și atunci am vrut să vorbesc
celei care nu mai erai.


34. Cântec de drum pentru gnom

Unde să merg, mamă,
unde să-ți meargă copilul tembel?
Cît mai departe de oameni – e adevărat
Într-o direcție greșită ca într-un pat...
Într-un spital ca într-un dulap!...

Unde să-ți merg, mamă?
Unde să-ți meargă copilul inert?...

El îți merge la inimă
și îți ține de cald și de mîncat.

El îți merge în minte
cu un vers îndelung mestecat.

El îți merge într-o cruntă durere
și e bun la deznădejde – o va dovedi...
El se prinde mereu
când alții spun prostii, numai prostii...

Unde să merg, mamă?!
Un personal mă va târî încotro va vrea el...
Eu voi întoarce totul pe dos
în orice memorie de pe traseu,
– o păpușă slinoasă și în ea, Dumnezeu! –,
un pe dinăuntru grille-ciel...
Un fals Ariel!...
Mulțumesc, Selafiel!

35. Profesioniștii disperării

Cu profesioniștii disperării, înaintez spre culmi
de omenesc avânt și-nnebunit parfum.
Cu profesioniștii disperării meșteresc la șeptica serii
în burta de tablă, într-un ritm nebun.

Cu profesioniștii disperării, cu ochii lor morți,
cu mâinile lor reci ca o apă de izvor de stâncă
joc acum la sorți speranța să treacă
viața-n care morți lopătăm c-o sapă.

E durere tot.
E durere tot.
E durere tot.
Auzim în roți.

36. Sighișoara – București, via Copilărie

N-am rezolvat nimic, ca de obicei,
n-am întîlnit pe nimeni.
Copilul cel mic nu mai e printre ei,
ei nu mai sunt oameni...

Sunt oameni de formă, sunt oamenii rupți,
cotcodăcind, în văile pripasului,
că poți să omori când încerci să săruți,
că omul a dat dimensiune atlasului...

Suntem oamenii-rupți, păpușarii tîmpiți,
fără folos, cu un folos nedemn,
hoit prevăzut, de mic, cu un destin dement,
gesturi de lemn într-un geam transparent
tot trudind la încropirea nimicului.
Un nimic colorat violent.

Vă semnalează asta un oarecare Ianuș,
student sau fost student.

37. Gânduri obișnuite (Cafeneaua „N-am cuvinte”)

Pe strada ca o piatră cu galbene dantele
de ziare vechi, tăiată în amintirea mea
cu dălți de gânduri rele
stăteam cu tot ce piere în minte,-n cafenea.

(O să dispar și eu, va dispărea și ea...)

Lumina se filtra murdară, ca de mort...
Eram un copil de aurolac al revoluției,
ceva îngrozitor, o felie de tort
năclăită pe buzele prostituției.

Lumina dispera...

(O să dispar și eu, va dispărea și ea...)

Și atunci am visat un poem înfiorător,
cu un final absolut dement:
Trebuia să omor,
apoi să mă omor (1),
apoi să stau drept
într-un pat de catifea.

(O să dispar și eu, va dispărea și ea...)

Nota (1) Atenție, omorul și sinuciderea sunt păcate cumplite!

38. Mic cântec de nebun (bolnav și bolund)

O deprimare totală –
tot ce putea fi mai rău deja s-a întîmplat.
Micuța moarte, micuțul rânjet, micuțul pat.
Plus 24 de carate de sindrom discordant.

Tot ce putea fi mai rău deja s-a întâmplat.

39. Sărăcie e numele tău

...Și pentru că ai visat frumos
cu fruntea sprijinită de tăblia mesei
când vorbele îți musteau înfiorătoare
ca un mărunțiș al bietelor zile alcoolice,
Sărăcie e numele tău...

...Și pentru că ai spus „voi pleca departe”
și „departe” nu avea mai mult sens
decât tabelele de punctaj de la întreținere
pe care ai ținut întotdeauna scorul acestui meci fără sfârșit,
Sărăcie e numele tău...

...Și pentru că ai zis că faci bani
și ai făcut trafic
și pentru că ai zis că faci dragoste
și te-ai rostogolit îngrozitor
în flăcări și din flăcări pe covor,
Sărăcie e numele tău...

...Și pentru cei cinci prieteni din viața ta
roși de întuneric până la os
care încă mai speră să înțeleagă ceva,
Sărăcie e numele tău.

40. Cântec final

Puteți să trimiteți orice fel de Moș Gerilă
să-mi aducă orice de Moș Crăciun,
în orice fel de albastră lumină...
Am obosit să mai fiu, să mai spun!...

Nu-mi mai împingeți în față
femeile voastre uzate!
Mă plictisește caruselul orașelor!
Puteți să vă întoarceți la sate!

Încetați să-mi mai puneți
banda aceasta idioată la televizor!

Întrerupeți zgomotul acesta inform!

Ați putea să mă lăsați să mor!
Ați putea să mă lăsați să dorm!...

Să aveți omenia să poată să treacă
nebunul din visele mele
într-o blândă seară,
printr-o blândă apă.

_________________

Audio : https://youtu.be/tN5FOs50GcE

Apărută în volumul „Ursul din containăr - un film cu mine”, 2002

Apărută în „Integrala Ianuș : Poezia” :
https://yanush.files.wordpress.com/2016/03/integrala-ianus-poezia.pdf

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.