Un ultim sfat - Constantin Oprişan

Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

Să mă întorc mai bine la oi, să mă retrag.
Din lumea lor vândută pe treizeci de arginţi
Voi paşte în tăcerea pădurilor de fag
Asinii filosofici şi turmele cuminţi.

În inima pădurii voi întâlni o fată
Şi inima-mi va bate ca-n ceasul cel mai sfânt.
Ne va cuprinde-n braţe tăcerea-nmiresmată
Şi-om adormi-n sărutul nostalgicului vânt.

Or să mă strige zeii bătrânului Homer,
Pe creştet îmi va trece mai falnic Orion
Şi voi uita, când urcă Pleiadele pe cer,
De lumea lor cu soare şi stele de neon.

Va strânge Parmenide din cosmicul decor
Durerea lui perfectă în sfere de cleştar,
Uitându-mă ca-n unda albastrului izvor,
Voi ignora roboţii şi porcii de metal.

Târziu, doinind povestea amarului trecut,
Voi fredona refrenul metalicei jivini,
Va da din cap, uimită de basmul necrezut,
Nevinovata turmă şi scepticii asini.

Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis,
Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge,
Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis,
Lovind cu pieptul moartea – şi sigur vei învinge.

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire,
Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute,
Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta: iubire;
Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute.

Acesta fie sensul victoriilor tale,
Când porţi povară trupul, durerea drept hotar,
Când lutul te constrânge cu legi materiale,
Să sfarmi cu geniul liber păcatul necesar.

În cântul tău să legeni al lumilor mister,
Prin el să treacă-n freamăt al geniilor zvon,
Materia pătrunsă în inima-i de fier
Să cadă în genunche, ca-n vechiul Ierihon.

Trecând din nou prin lume spre câmpul tău cu stele,
Vei întâlni aceeaşi sodomică dugheană.
Ieşi-vor Ehrenburgii din nou de sub tejghele,
Turbarea să-şi ascundă lingându-te în rană.

Ştiu că le ştii comerţul şi rostul lui ţi-e clar,
Şi taina lui sinistră, şi cinicii stăpâni,
Dar ca să nu pierzi drumul, un sfat ţi-e necesar:
Înconjură taverna şi haitele de câini.

Te vor primi jupânii cu rânjetul spurcat,
Îţi vor zâmbi clienţii, te vor striga Zola,
Lingându-şi murdăria vărsată din ficat....
Tu treci pe lângă dânşii şi mergi spre turma ta!

Şi iarăşi ghilotinei vei trece pe sub dinţi,
Iar semnele căzute le vei găsi în praf;
Îşi va suna zaraful tociţii lui arginţi...
Tu să n-atingi arginţii, ci scuipă-l pe zaraf!

Într-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi
Va săruta pământul uitându-se-napoi,
Se vor ivi din zare pădurile de ulmi
Şi dulcele Psychaion, cu turmele de oi.

Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată
Şi tot mai grea e fruntea, şi ochii tot mai grei;
Şi frînt vei sta, când noaptea se lasă-nmiresmată,
Să-i sorbi parfumul paşnic sub crengile de tei.

Dar mieii albi, simţindu-ţi prin întuneric pasul,
Îţi vor vesti venirea în codri de stejari
Şi turmele vor crede, îţi vor cunoaşte glasul,
Şi-abia văzând, vor crede şi scepticii măgari.

Vei regăsi toiagul şi gluga de oier,
Păstrate ca relicvă alături de caval,
Şi cântul va începe şi va urca spre cer,
Sfios ca începutul şi trist ca un final.

Din ce în ce mai plină suna-va melodia,
Mai grea de înţelesuri cu fiece cuvânt,
Şi nopţi la rând pe câmpuri va plânge bucuria
Născută din întâiul şi ultimul tău cânt.

Şi-n seara cea mai lină, când stele tremurând,
Din ape, nestemate, şiragurile-şi scot,
Vei levita. Pădurea te va privi urcând
Şi, dând din cap, măgarii vor înţelege tot.

Iar turma, biata turmă va şti că eşti plecat,
Şi tot pe drumul galben te-o aştepta să vii,
În marea ta iubire crezând nestrămutat,
Şi sufletul ei singur va plânge pe câmpii.

Cu dolii de cerneală, taverne sodomite
Vor încerca să mintă că ai murit, şi iar
Se vor trudi să lege, cu panglici mâzgălite,
De alba ta cămaşă comerţul lor murdar.

Verlainii şi Baudelairii, sorbind mai grea otravă,
Şi-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcâi,
Şi lacrimi mai amare din fierea lor bolnavă
Şi-or stoarce, ca să-ţi facă din ele căpătâi.

Tu tot mai jos lăsa-vei pământu-ntunecat,
Prin pulberea de stele urcându-te senin;
Va mângâia lumina obrazul tău curat
Şi colbul de luceferi cămaşa ta de in.

Şi dacă vreo ispită te va-ndemna să-ntorci
Privirea ta şi gândul o clipă înapoi,
Vei revedea cu scârbă pe umaniştii porci
Râmând în picătura imundă de noroi.

De sus, privind mocirla prin care ai trecut,
Ca de un vis de groază te-o trece un fior,
Îţi vei desprinde ochii şi gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo simţindu-te uşor.

Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat,
Lăsând în urmă aştrii, cenuşă tot mai fină;
Foşnirea lor s-o şterge [?] în sufletu-mpăcat
Şi vei intra – scânteie – în marea de lumină.

Adăugat de: Denis

vezi mai multe poezii de: Constantin Oprişan