O clipă numai, dacă s-ar putea
Cu mâini de forceps care pruncu-l naște
În palmă, ferm, să prind gândirea mea –
Ca prinsă-n țest zvâcnirea unei broaște,
O clipă, numai, dacă-n cer privind
Văd norii fermi – măcar de se destramă –
În ochiul minții, copleșit de jind,
Râvnesc să prind cugetătoarea flamă!
Un Michelangelo dac-aș fi, și-atunci
Tot n-aș putea în pumnul meu încape
Ameoba cugetării prinsă-n stânci
Meduza prinsă-n dantelări de ape!
Dar eu, acesta, micul bard hazliu,
Eu, bulevardierul Tudor George, –
Ahoe – chiuitul prea târziu
Al unei triste și vetuste orge!
Dar eu, acest romantic hătrănit –
Relicvă sumbră într-un veac atomic –
Cum aș putea pe Ghiță Mărgărit
Să-l cânt, decât în tonul jalnic-comic?!
Nici unei muze ajutor nu-i cer,
Căci muzele-s vedenii de-ale noastre,
Iar Ghiță – cuviosul cavaler –
E staroste-al singaporenei castre!
Or, care ochi de Argus sau de zeu
Cu geana mai vulcanic flăcărată,
L-a cunoscut mai viu cât îl știu eu
Și l-a-ndrăgit mai pătimaș vreodată?
Rămâie-așa de simplu, de firesc –
Contur neclar ca scrijelat pe-o cretă –
Cum în pupila mea mi-l amintesc –
Efigie-ntr-o antică monetă.
Târziu de tot, vreun meșter numismat
De-o pipăi pupila mea cu mâna
Te-o regăsi, așa cum te-am păstrat –
Prietenul meu drag din totdeauna!
Rugini vor trece și cocleli, oxizi,
Ce viața noastră, timpul, îl devoră –
Te voi păstra în ochii suferinzi
Nealterat, frumos ca-n prima oră!
Pe lumea asta, o, de-aș fi atât,
Nimicnic preț, și toată viața-mi fie-i
Medalionu-mbrățișat la gât,
Bănuțul sterp, podoaba prieteniei!
Căci nu cunosc alt ban și nici alt preț –
Pe lumea asta-n care regi sunt banii -
Doar lacrima distinsei frumuseți
Și soarele ce-l poartă-n ochi golanii!
Să fie soare, soare mult, ciclop
De aur, de căldură, de lumină!
Eu în haznaua cerului mi-ngrop
Bănuțul sterp și rânceda rugină!
Curând se face noapte! Facă-se!
Totală renunțare să se facă!
S-o stinge-atunci cu mine tot ce e
Și amintirea ta sub promoroacă!
Am ars puțin, măcar cât un chibrit –
Deși puteam să fiu un cer în flăcări –
Dar l-am cântat pe Ghiță Mărgărit,
Făr’ să-mi ordone el, ca marii macări!
Căci tot pe lumea asta ce-am făcut,
Dac-ar fi fost și brambura, prin stele,
Nu m-am purtat în frâu, nici abătut,
Decât la voia nebuniei mele!
Să-ți fie voia liberă! Să fii
Cântat de-o strună liberă ca vântul
Și imnu-nflăcăratei bucurii
Coral să-l cânte stelele de-a rândul!
O, te-aș cânta așa, de-ar fi să pot –
Căci nu-mi doresc o daurită liră! –
Cum arborii cu alungitul ciot
Pe lira lunii brațele-și deșiră!
Dar e ceva ce mi te-a-ngemănat
Cu norii palizi și cu nimbul lunii!
E, poate, ochiul tău străfulgerat
Privind printre alcooluri, ca nebunii...
E, poate, buza ta ce-mi aminti
Zambila mortuară, poate crinul
Cu miere grea prelinsă prin gingii
Pe unde-a șiroit cândva veninul?!
E poate-un Quasimodo ce-l văzum
Săltat în cupă, prăbușit în cupă,
Când clopotele tălăngănau duium
Deasupra noastră, bolțile să rupă!...
E, poate, ceasul liniștii de-atunci
Când dalb erai și pur la strai, ca mortul,
Cu crinul mâinii fin crispat, s-arunci
De sus, din treapta ta, lui Haron ortul ...
Mai stăruie, mai stăruie, etern
Clorotica prezență peste ere,
Prin ningerile dese ce s-aștern
Te-nchiegi mai dens și stărui cu putere!
Prea mare voce-n pieptul tău de melc
În crusta cea de trup, ne-ncăpătoare,
Prea patos mult în nemilosul cerc
Și-n fragedul cuptor – cumplit, dogoare!
Prea strașnic vânt olaltă zălogit
În foalele de rumenă hârtie,
Prea multe-albine stupul ceruit
Să nu-l sufoce sau să nu-l sfâșie!
Nu-i boală, deci, tuberculoza, nu-i!
ci-i foc mărturisit și-aprinsă pară,
Ce nu se-aprinde-n pieptul nimănui
Cât n-are-atâta foc, să dea pe-afară!
Fii memorat, slăvite bard, John Keats,
Cu torțe-n piept, incinerat Jan Huss,
Voi, toți, ce-ați ars pe rug, slăviți să fiți
Cu Ghița Mărgărit cel mai presus!
Cine-ar putea vorbi despre atleți,
Ce prăbușiți îi văd sub prima rază,
Când flacăra firavei tale vieți
Ca un opaiț încă luminează?!
Stă scris acestor fragede făpturi
Să-ngemăneze dragostea și ura,
Cu zâmbete crispate pe figuri
Privind sarcastic viața și natura!
Stă scris ca o sămânță rost să dea
Și bradul rădăcini s-agațe-n stâncă,
Ci sufletele mari, așijderea,
Se prind de viață cu putere, încă!
Așa a fost și bardul Mărgărit –
Pădure-n flăcări, torță de rășină –
Cenușa, ca un zbor l-a troienit,
Dar în străfund, tot jar e și-i lumină!
Ca șerpii trași înspre bârlogul lor,
Cuvintele se trag și pielea-și schimbă,
Dar l-am văzut în slăvi șerpuitor
Cu șerpi de foc și-nflăcărată limbă!
Eu am văzut supremul lui lasou
Pletind copacul cerului prin bolte
Și scrâșnete astrale dând ecou
Sub șerpii-nflăcăratelor revolte ...
Eu am văzut cum cerul, clătinat,
Ca un copac se prăbușea-n furtună,
Cuvântul lui, prin vămi cătându-și vad,
Se prăbușea cu boltele-mpreună!
Și nu-i păsa de zei în nici un fel,
Cu orice liftă măsurându-și flama –
S-o fi teșit, de-atâta foc și zel,
S-o fi topit ca lumânarea lama!
Pumnal dac-ar fi fost, or spadă grea –
O spadă de Toledo, princiară –
Și pân’la urmă încă se topea
De-atâtea bătălii și-atâta pară!
Dar biata limbă-a unui cavaler? –
Chiar Ghiță Mărgărit fiind cavalerul! –
Măcar că mulți trimise-n iad și-n cer,
Până la urmă, s-a teșit ca fierul!
O limbă de-ar fi fost, de clopot, chiar,
Încă și-atunci, zbătând atâta vreme,
S-ar fi topit, dar glasul princiar
Al lui – deprins cu ode și blesteme?!
Un clopot surd, dogit, răsună-acum
Ca un potir ce stăruie-n ecouri
Și farmecul străvechiului parfum
Noi îl vedem și-l auzim prin nouri...
Plutește-n cer, iubite Cavaler!
plămânii tăi îi văd arzând pe-o criptă
Iar limba ta, ca fulgerul, prin cer
O văd răzbătătoare și înfiptă!...
Acestea de la tine au rămas
Și altor generații ce-or să vie:
O torță și o spadă fără glas
Ce-așteaptă sub cenușă să învie!
Nu-i stinsă torța! Torța nu s-a stins!
N-o să se stingă torța niciodată!
Iar spada ta, – săltată de vreun ins –
O să despice vremea ce s-arată!
Distribuie: