Un colț de țară - Tudor Arghezi

Un colț de țară urcă lin Carpații,
E al ciocoiului, și prost și îngâmfat,
Care-și tot strigă de un timp argații,
Să ducă vitele la adăpat.
Conacu-i gol și staulele-s goale.
Niciun argat nu e să dea răspuns.
Sătenii, hotărâți să se răscoale,
S-au înțeles cu toții într-ascuns.
E zgomot și neliniște și foame,
La vaci, la cai, la oi și boi.
Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,
Aduși legați argații înapoi.
Jandarmii, popa și învățătorii
Tânjesc, de parcă fiecare-i mort.
Prefectul știe ce cam vrea poporul
Și scrie stăpânirii un raport.
Dar până una, alta, -ncearcă
Ciocoiul să dea vițel la apă.
Dar ce? i-ascultă vreo vacă, parcă?
Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă?
Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se runește.
Ar vrea să le-mblânzească, dar vorba-i parcă-njură
Că vitele nu știu ștircat pe franțuzește.
De-o vină joacă riga, se-ntinde, se răsfață,
Strein, mâncă-l-ar buba, de țărână și vite,
Nu știe ce e gâscă și crede că e rață
Și nu deosebește pe cal nici pe copite.
Ce-i cu maimuțele-astea rase,
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă
Înhăimărate ca la parastase
În străine negre și cu coadă lungă?
Se uită boii, vacile mirate
La maimuțoiul ăsta de sârmă, câlți și cârpă,
Cu vorbe-ntortochiate în gât și scâlciate,
Că li-i și lor lehamite și scârbă.
Cățelul se repede la desculți,
Fărâma de bot negru bălțat, de catifea.
Între dulăi și oamenii cei mulți,
În satu-ntreg e singura lichea.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi