Trișcă - Tudor Arghezi

Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,
Își înjghebase-o trișcă și fluieră frumos.
Stă-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,
Dar se-auzea cum cânta din fluier, suspinat,
Din cobză și din flaut, din frunză și din dring,
Cântau demult și alții când horele se strâng,
Dar nu ieșea din sculă niciunui nătărău -
Atât alean de suflet și leac de ceasul rău.
Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,
Și teferii și răii, firește, și nerozii,
Și rămâneau s-asculte, tăcuți și duși cu gândul,
Cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcându-l.
Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul
Și zvonul ciocârliei își luau din fluier zborul,
Și parcă o pădure întreagă, la răspântie,
Din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cânte.
Veneau și lăutarii orașului, trimiși
Să prindă tâlcuirea cântării, pe furiș.
Căci fluierul trecuse de sine și, amară,
Avea în el și voce de om și de vioară.
Și glas de vânt și vaiet de holde și de ape,
Și geamătul furtunii când fulgeră pe-aproape,
Și grindină și trăsnet; tăceri și presimțiri
Urzeau păienjenișul rostirilor subțiri,
Încât ascultătorii, din câmp și de la stână,
Scăpau și țâța oii și secera din mână,
Când l-auzeau din muncă, năuci și luați din lume,
La nunți și la botezuri, la zilele de nume,
Cântau, să se-mpletească, tot soiul de unelte,
Adânc, molii și zvelte;
Ele cântau pe plată și luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie
Și n-avea nici cămașă, opinci întregi și cioareci,
Și prăpădit, în zdrențe, părea mâncat de șoareci.
N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,
Dar n-avea nici suspine și doine de vânzare,
Că harul nu se vinde
Pe bani și pe merinde.
Te temi să pipăi banul când crezi că nu-i a bine,
Și harul, ai credință, că e străin de tine.

Îi ajunsese faima trișcarului departe,
La știutorii scripcii și meșterii de carte,
Și au venit să-i vadă cu ochii, la bordei,
Boierii meseriei de cântec și condei.
Îi ziseră, găsindu-l: -"Prea bine, dar ce cere
Să nu ne pierdem firea și punctul de vedere,
Sânt pravile și dogme, și, fără de-ndoială,
Nu ți-e iertat să fluieri din buze, fără școală.
Orice privighetoare și mierlă recunoască-l,
Cum l-am primi să cânte pe insul fără dascăl,
Fără hârtii semnate, cu număr, an și zile
De pricepuții noștri la rubrici și ștampile?
Ai îndrăznit când hora și lanțul ei se mișcă
Să amăgești flăcăii și fetele cu-o trișcă.
Tu nu știi ce-s acelea și nici nu ai idee,
O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici când te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Știi tu ce-i un andante, de pildă?
Vezi?
Nu știi.
Faci ca nerozii doine, stihuri și melodii,
Ca muzica și artă și contrapunct se-nvață
În școlile înalțe și-n zece ani de viață.
Doar diploma pe care o dă Academia
Te-ndreptățește meșter și face măiestria."
-"Te-aud vorbind, cucoane, și după cum ți-e placul,
Eu cânt, să am iertare, cum cântă pitpalacul.
Îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui.
Și n-avem nicio vină naintea nimănui.
Să mă păzească Sfântul să pui la îndoială
Puterea căpătată a minților la școală.
E vorba noastră veche: Ai carte, ai și parte.
Ca slovă-nvață graiul și gândul să se poarte.
Dar arta-nfumurată de gol și fudulie
Poate că e mai proastă ca neaoșa prostie.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii,
Și popii, vai de lume, că preoții de țară
Spuneau din molitvenic mai mult pe dinafară.
De le-ntorceai bucoavna, citită, răscitită
Molitvă-a-ngropăciunii, ei își pierdeau sărita.
Din neam în neam cu boii pe brazdă și ciobani,
Noi suntem proști, bădie, de două mii de ani.
Și, totuși, luați de vânturi și îndurând arșiță,
Noi, proștii, pe o trișcă, făcurăm Miorița.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierule, la trântă,
Mai bine pune gura, la trișca mea și cântă,
Să ascultăm nu vorbă, c ghiersul cât îți face,
Că nici țăranii noștri nu-s niște dobitoace."

-"Îl auziți ce spune? Un mut, la început,
Din vorbă-n vorbă-ajunge obraznic și limbut,
I se dezleagă limba anapoda, și-n loc
Să tacă, te mai face că ești dobitoc.
Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,
Ai cap de buturugă și trăncănim degeaba.
Mai bagă-ți trișcă-n bețe, -ncrezutule zevzec.
N-am niciun chef cu tine la fluier să mă-ntrec.
N-aș vrea să-ți sug scuipatul și să mă-nfrupt cu bale
Din trișca ta mânjită cu muci și cu zăbale.
Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vârf, auzi, colega?
Noi maeștri cu faimă, noi Alfa și Omega.
Din fluier ce să iasă, oricât de bine cântă,
Mai mult ca o bătută în praf și-o șibă frântă!"

Deși măreți și meșteri, ei nu știu că totuna
Sânt harpă cu vioara și flautul cu strună,
Și ca puterea tainei lăuntrice-mprumută
Și scândurii crestate oftat de alăută.
Țăranul scoase trișcă din sân: -"Păi, e de șoc
Cu mâna mea am rupt-o din pom, și cu briceagul.
O-nvârt pe subt mustață, dar mi-e mai mare dragul
Ea s-a-nvățat să cânte de când era-n copac
Și-mi cântă-n sân, la piele, și singură, de-o tac.
Și nu mă simt destoinic, eu numai îl ajut.
De ce vă mai răstiți la mine? Sunt netot,
Nu știu nimic, așa e, dar fac și eu ce pot."
-"Nici n-are șapte găuri, cum trebuie să fie
Ca să se-nfiripeze din ele o chindie",
Mai ziseră-nvățații, uitându-se la sculă.
-"O gaură, răspunde trișcaru-i, prea destulă.
Când povestește, cântă, și dă învățătură.
Nici omul n-are, nici el, mai mult decât o gură."

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi