Seceta mare - Tudor Arghezi

Iată-l, blestemul s-a-mplinit,
înzecit, însutit, înmiit,
Din colb, din glod, din bătătură,
Din vii, din morți, din dragoste, din ură,
Din staul, din colibă, din turme, din livezi. Din
Bărăgan, din țară cât o vezi.
Din scrâșnete, din suferință.
Se năzare
Din lanțuri, din cătușe și răbdare.
V-am blestemat din neam în neam.
Când ne rugam și când plângeam.
V-au blestemat și omul și norocul

Să vă ajungă focul.
Și, iată-l, v-a ajuns,
Umflându-se ca-n mare talazul într-ascuns.
V-au blestemat copiii, frați de frați,
Și plozii nenăscuți și lepădați,
Și orbii, sluții, capiii, gângavii,
Toți teferii și toți bolnavii.
Din jalea celor ce-au gemut și gem
S-a ridicat și cade pe voi acest blestem.
Cine apasă omul pe
Dumnezeu apasă,
Căci amândoi sânt unul și au aceiași casă.
Simțiși cum a trecut din gură-n gură
Blestemul în porumb și-n arătură ?
Și peștera și strunga-l înfiripă,
Și barza șchiopătată, oloagă pe-o aripă.
în iazuri, în pășune, în izvoare,
E blestemul plăpândei căprioare.
V-au blestemat și v-au pârât
Făptura zburătoare și șarpele târât.
V-au blestemat și mugetul cirezii
Și noaptea huhurezii
Și bufnița de lună
în stoluri împreună.
Iertare ?
Cine iartă ?
Zăvorul mut din poartă ?
E blestemata brazda trufiei nesătule
Să nu-și mai verse-n care porumbul și-n pătule,
Și-n foile chircite să iasă, de amiază,
în loc de ciucălaie, știuleți de căcărează,
Ca-n boabele culese, strivită-n fiecare,
Zăcea c-un strop de sânge broboană de sudoare.
Blestemele-mpletite laolaltă
V-ajung de-aci cu biciul și-n lumea cealaltă.
Cu lanțuri grămădite voi v-ați și scris osânda.
Vă pedepsesc povara, dijma și dobânda.

Oborul, claca, judecată și măsura.
Blestem: putreziciunea și mălura;
Pe fața maicii, prinsă la urzici,
Veneai cu doi argați să o ridici,
l-ai dus de coarne vaca în poiană,
Cu un primar și o cătană,
Și ți-ai făcut cireadă de pomană.
Ne-ai luat-o, clacă, de trei ori
Și ne-ai mai scos la urmă și datori.
Ne-ai luat din zece câte șase oi.
De-a vălmășia seacă măduvă din noi.
Ouăle luate-n dreptul de corvoadă
Le petreceai printr-un inel cu coadă.
Mi-ai pus copila-n beci o săptămână
Că ți-a vărsat o cană de smântână.
Nu ne lăsai din porci nici-unul,
Când se apropia
Crăciunul. Donița mea, cât puțină, te-nșală,
Iar banița la tine-i cât o oală.
Două grămezi făceai din grâu, ca pentru noi.
Una de om și alta de ciocoi,
La treieratul de sămânță nouă.
Și le duceai la tine pe-amândouă.
La moara voastră, sacul dus în spate
Scădea făina mea
Ia jumătate.
Peste bordeiele din drumul de la
Jii,
Din loc în loc, se-nalță dintre vii
Conacele de piatră cu pridvoare.
Cui cer aceste ziduri răzbunare ?
Ieșind coconii rumeni de la masă.
Noi mestecăm o gură de păsat cleioasă.
Schilozii fără țară și trup, câți au scăpat,
Mănâncă mămăliga cu scuipat,
Câte un leș pe câte-o cârjă ruptă.
întorși acasă frânți din luptă.
Cu pielea zdrențe, cine poate
Să le mai facă parte și dreptate ?
Ăi de ia birul, căciula și cojocul
Și din ogradă dobitocul ?
Un cărturar, de-o slovă cu birlicul ?
Judecătorul ?
Popă ?
Veneticul ?
Câți ați jignit dreptatea și-nfrângeți bucuria
Și rușinați în oameni omenia,
Beți de rachiu, de-a bușile-n borhot,
Nu v-au trezit blestemele de tot.
V-a mai rămas în butie ceva.
Lungiți-vă pe coate, nainte de-a cădea.
Trași de miros, ca musca, și de gust,
Și-i lingeți doaga umedă de must.
Pe stârvul vostru milă de lumină
Așterne un lințoliu murdar, o rogojină.
Suflete proaste și înguste.
Aveați un înger să vă mustre
Și-o șoaptă-n cuget, care să vă cheme.
Botezătorul v-a certat la vreme
Și drept răspuns c-ați înțeles
Taina stropirii prin botez,
I-ați retezat, odată, la beție,
Cinstitul cap, cu gura deschisă pe tipsie,
Și-ncredințați de-acum că tace,
L-ați dat dănțuitoarelor să-l joace.
Dar glasul lui de blestem ridicat în slavă
Strigă și-n hora voastră, de pe tavă.
Și sfântul sânge s-a făcut strigoi,
Rătăcitor de-atuncea printre noi.
Nu-i auziți voi blestemele grele,
Ca pasul care calcă pe vreascuri și surcele ?
Sângele lui, de-atunci l-ați tot vărsat,
Sporind cu sângele nevinovat.
E-n mâneca pătată a văduvei.
Rămâne
În miezul tău de pâine, în blidul tău, stăpâne.
Strivit peceți pe carte: zăloage și dovezi.
îl știi pribeag de noapte și-l visezi.

Se-adună-n aurul ce îl aduni.
Trezit în jar, mocnește în tăciuni.
Crescând blestemul, s-a făcut furtună.
Ascultă-l. înăbușe-l cu flaute.
Răsună !
Mai joacă
Salomeea și-acum, pe-aci pe-aproape.
Te uită: are găuri, n-are pleoape,
Nici buze, nici tipare de șold șerpuitor.
A ridicat odată cu discul un picior.
Și dănțuind către boieri. încoace.
Pe un covor cu ciucuri, se desface,
Se prăbușește, se descoase.
Fusese-o aninare a danțului, de oase.
Blestemul nu se pierde, crește.
Se face funie și clește,
Se face foame și lingoare,
Junghi inimii și ac la-nghițitoare, îngrijorare turbure și frică.
Mândria ți-era mare, caricatură mică.
Erai în cap, la tobă. Acuma, din grămadă,
Ai vrea să suni porunca, de la coadă. încă de an s-au desfrânat
Secara, spicul secerat.
Holde-n pripas, de cimitir,
Spini, buruieni și pir,
Păscute de păianjeni și-nvelițe,
Zăbranice mototolite.
Valuri de câlți și scamă.
Moșia viermuită se destramă
Și împietrită țărână bolnavă
De bălărie neagră și otravă. Doamne !
stihiile-s pe ducă.
Blestemul: patru vânturi ne usucă.
Tobe sparte, goarne dogite
Bat ceasul agoniei. Sate, vite,
Câmp, albii seci, ogoare

Sânt scoase la mezatul urgiei călătoare.
Se vinde viață, se tocmește anul.
Vânzarea-i cu bucata și toptanul.
Nici-o pâine, nici-o lăscaie !
Cumpărătorii sluți se bat pe o copaie.
Măcar o candelă, o papură, o cruce.
O lumânare să apuce.
Toți mușteriii iau degeaba
Care cu colții, care cu laba.
Și lighioanele însetoșate
Vor să bea om.
Fântânile-s surpate.
Vor sângele-napoi,
Sânge cald, nu sânge de strigoi.
Cer sânge viu, ați auzit ?
Sângele vostru proaspăt și corcit.
Oprit cu plugul scăpărat în stâncă,
Asculți tăcerea șesului adâncă
Și deslușești murmurul și vaierul de moarte,
Haihui, hoinar, mereu dintr-altă parte,
Din necuprins, din gol, din negrăit.
Ce mai trăiește ?
Ce n-a mai murit ?
Noaptea se-ntinde. hăt, ca o arsură,
Ca o fiertură, ca o saramură.
Laptele, drojdii, pulbere și scrum.
Fuge pe miriști vântul de fum.

Ți-s buzele spuzite, ca bulgării de var.
Nădejde sau mânie ? în zadar.
Și porumbeii, de dogoare,
Mor încâlciți în columbare.
Un uriaș de negură răstoarnă
Zarea de plumb ca luna-ntr-o lucarnă.
Ca paiele-n văpaie ard clopotele-n turlă
Și blestemele mute s-au întâlnit și urlă.
Vrei să te rogi, stăpâne, și n-ai cui.
Ai mai putea să stai în fața
Lui ?
Iar să te rogi, iară să minți,
Cu jurămintele de la părinți ?
Mire căzut și mire care trece,
Căutătura albă ți-e, și rece.
Ți s-a făcut puterea de prisos
Slujind
Erodiadei și lui
Isus
Hristos. Ți-ai așteptat mireasa făgăduită ție
Și a venit râjită, cu chelie,
Și cu ciolanele în poală,
Goală de tot și dinlăuntru goală.
Ți-e groază că te mângâie pe față
Și că-ți întoarce firul din mustață,
Țepoasa, mâna ei de gheață.
Te strânge-n brațe și te doare
Pieptul de stinghii și grătare.
Te-acoperă cu giulgiul ei în somn
Și te sărută-n gură, ginere de
Domn.
A ! vrei să fugi ?
Unde să fugi ?
Ți-e scris!
Și cerul și pământul s-au închis.
Te-mpiedici prins de-al coapsei hățiș de mărăcine
în lupta cu scheletul îndrăgostit de tine.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi