Scândura - Tudor Arghezi

Un om umblă să bage-n casă
O scândură de brad, cam noduroasă.
Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,
El scândura aleasă și-o alesese lungă.
De șase coți ori șapte, de printre hodoroage,
Se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage,
Și chibzuind cum face de isprăvit căratul,
S-a repezit pe ușă cu-o scândură de-a latul.
Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,
De se știrbi la gură.
căzând de-a berbeleacul.
Întâi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie
Și pipăindu-și fruntea dădu și de cucuie.
Sculându-se, mai stete, se mai gândi și iată,
S-a luminat la minte dintr-o dată:
-"Nu vrei să-ncăpi pe ușă? O să te bag pe geam,
Cum ne fusese vorba dintâi, când mă gândeam,
Și ca să fiu mai sigur că poți intra, așteaptă,
O să te mut din stânga, acum, în partea dreaptă."
Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,
Se repezi mai tare și capul și-l și sparse.
A doua izbitură de zid l-a schilodit
Și a ieșit din luptă cu scândura, borșit.
-"Ptiu! -înjură săracul, - mi-a scos din șold piciorul
Stai, că mă pun pe tine cu toporul."
Dar își aduse-aminte cân-avea dușumele
Și că avea nevoie de blăni, nu de surcele.
Cu scândura în brațe, întâi nu te gândiși
Că trebuia să intre pe dungă și pieziș;
Al doilea, crezuseși că-ntoarsă, bunăoară,
O scândură se face, Păcală, mai ușoară.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi