Să ți-o sărut - Tudor Arghezi

Ți-o-ntorc pe dos și față și nu mă pot supune
Să cred că floarea asta, ce-o țiu, nu-i o minune.
O-asemănăm cu-o floare, dar seamănă c-o stea.
Când ai furat-o poate, din locul ei, cândva,
Pe drum, la pogorâre, din ceruri, din zenit,
Te-a furnicat cu haruri și ți s-a-ntipărit.
Că mă smeresc să cuget e lucru de crezut.
Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ți-l sărut,
Și ție, față zveltă, care-nvârtești în aer,
Ca o sfârlează, fusul pe firul tors din caier,
Și ție, străduitul cu palma grea și tare,
Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare.
Gândește mintea, zicu-mi, dar ce-ar putea să facă
Fără gândirea mâinii, închisă și săracă?
În scoica ei lipită și-ar duce în zadar,
Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar.
O scrie slovă mâna și e nemuritoare,
Pe cât vor fi mai multe și veacuri viitoare.
Și ochii plâng, dar plânge și mai adânc vioara,
Că plânge mâna-n coarda oftată, surioară!
Și meșterul Manole visa o mănăstire,
Dar cine-a scos-o vie din moartă-nchipuire?
Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mâna stângă
Putuseră s-o-nalte și-ursitele să-nfrângă;
Aceleași mâini și brațe care-au cioplit în stâncă
Și Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă.
Îl vezi în dreptul lunii? pe creștetele lui
S-a ridicat perechea de lei cu patru pui.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi