O răzbunare - Tudor Arghezi

Nu era încă nouă sute șapte,
Dar nu curgeau miere și lapte
Pe Argeș, Olt și Vedea.
Nu erau ale tale nici livada,
Podgoria, prisaca,
Nici țara ta, săracă.
Zisei a ta c-așa vorbirea vine,
Și o zisei cam de rușine.
Toate erau, din vămi în vămi,
Închise ca în chingi cu catarami,
Cu lacăte și cu țâțâne;
Ca să pricepi că ție nici praful nu-ți rămâne,
Că toate sânt de tine,
De mână și de gura ta streine.
Uscându-te de sânge și destrămându-ți viața,
Îți lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreață,
În țara mare vei putea s-arăți
Că,-nchise ca-n cetăți,
Stau strânse și-ncuiate
Belșugurile toate,
Și cheile-s la ei,
O mie de stăpâni cu chei,
Care descuie țara și-o încuie,
Ca un coșciug bătut în cuie.
Noi ne rotim ca șoarecii-mprejur.
Ca să apuc un sac de grâu, îl fur,
Și toți trăind din păcăleală,
Tot omul e-nșelat și-nșeală.
Ne minte stăpânirea și o mințim și noi.
Ciocoiul fură lumea, și lumea pe ciocoi,
Dar pe când noi ascundem de el un znop de soare,
El suge vlagă, sânge și sudoare.
Cât ține anul, toamna, iarna, vara,
Sporeau durerea și povara.
Și se-adâncea o graniță mereu
În sânul țării și-n poporul meu;
Așa că-n vremea ei de ridicare,
Trăiau în țară, două, alăturea, popoare,
Ca două ape blestemate,
Să zacă-n două mătci apropiate,
Să nu te întâlnească nicidecum,
Una să sece-n drum,
Sorbită de pustie,
Și alta, subțiată, s-ajungă-n marea vie.
Fruntaria fusese și-a sângelui, mai des,
În sufletele sterpe de-nțeles;
Poporul de o parte, și dincolo e ceată
De domni scrobiți cu nazuri, și pielița păstrată.
Poporul și stăpânii;
Stăpâni și ai cenușii din vatră și-ai țarinii,
Înscăunați prin vremuri, ani sute și mai bine,
Din voia și-nvoiala poruncilor străine.
Gingășia de-afară
Se încuscrea cu vechea gânganie din țară,
Și strânse, încleștate, pe-o zestre amândouă,
Corceau pe o a treia gânganie, mai nouă.
Ciocoiul, cioclovina,
A stingherit în muguri de-a și-ncolți lumina
Și s-a urcat în cârcă pe cei mulți,
Flămânzi, ca boii-n juguri, și desculți,
Povestea mai devale
Nu-i șir de vorbe goale,
E faptă petrecută și trăită
Pe-o vale dintre sălcii și răchită.

Trăise cioclul nouăzeci de ani,
Un veac de jupuială de piei, de pe țărani.
Nu mai voia să moară,
Zgârcit la magazie și la moară...
Când se borșeau merindele-n cămară,
Chema la curte pe argați,
Pentru pomeni și pentru răposați.
Masa și tăt'su, din pământ,
Să-nghesuiau într-un mormânt,
Cu patru rânduri de părinți,
Neamuri, spuseseră, de prinți,
Vestiți prin cârcotă și calicie
Și toți de-o apă și de-o alifie.
Le luaseră țăranilor iobagi
Și nasturii, și crăcii de nădragi.
Pomană: putregaiul de brânză și de pește.
Un mort ori un rumân se mulțumește
Cu ce arunci și pute,
Dintr-un hârdău și-o bute,
Cu mâzgă și cu vărsătură.
Ciocoiu-i pravoslavnic și a-nvățat Scriptura,
Știind că nici o jertfă nu se pierde,
Fie că brânza-i neagră, fie că-i carnea verde,
Că sufletul îți intră-n Rai,
Împărtășit cu mușița și mucegai.
Până la ceruri, lucrul puturos
Ajunge duh și fum cu bun miros.
Dar bunătățile boierului de dar,
Erau zvârlite-n bălegar,
Nici câinii, învățați cu gusturi rele,
Neatingându-și nările de el.
De hrana lor, a câinilor, ce vorbă!
Să-i mai îndopi cu mămăligi și ciorbă?
Astea-s făcute pentru porci, că-ncai
Nu-i de prisos risipă de mălai.
Câinii mâncară ce boierul știe,
Căciulile cu moț, de murdărie,
Și ce păcat
Ca omul să mănânce că ei nu s-a-nvățat.
L-ai ține toată viața și fără cheltuială.
Apoi, să știi a burtă goală,
Silit înfometată, lingând din ce se-aruncă,
Ascultă mai supusă de bici și de poruncă,
Și istovită vlagă de munciși de corvezi,
Nu te mai fura gândul, adormi și nu mai vezi.
Se necăjea că nu pusese bir
Pe crucile din cimitir,
Pe nas, pe ochi, și gura
Să cumpere și apă la toată-nghițitura.
E drept ca necioplitul s-asculte pe degeaba,
Ori să-i grăiască pliscul, când nu-l privește treaba?
Cu dopuri în ureche și-n limbă cu călușul
Poți măsura năravul cu dramul și căușul.
Îmi place că-n podgorii, lucrând cu două mâini,
Muncesc culegătorii cu botnițe de câini.
Îți cade umbra lungă pe răzoare,
De ce treci pe moșia lui, la soare?
Cocoșii noștri cântă mult prea tare,
Tocmai când face el numărătoare,
Plecat între bomboane și clondire,
Îl fericește tabla de-nmulțire.
Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,
L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul.
Să vezi cum pe hârtie
Se face zece - o sută și o mie.
Îl ia cu o sfârșeală și oftează,
De pildă dacă trebuie să scază,
Și nu-și mai vine-n fire
Când face-o împărțire. În schimb, e-n toane bune
Creionul când se joacă să adune.
Ce rost mai are viață, să dai în loc să iei
Un ban, doi bani, un leu, doi lei?

El are doi bănuți. La bună cercetare,
O baniță-i mai mică și-o baniță-i mai mare,
Și cumpără cu una, și cu cealaltă vinde.
Nu se scurtează una, nici alta nu se-ntinde.
Sânt gemene-amândouă, rotundul e rotund,
Și doagele-s aceleași din gură până-n fund.
N-ar fi nimic de spus,
De nu ar avea fundul bătut ceva mai sus.
În ouăle, trecute prin inel,
Și dacă trec e vai de el,
De Stan, Ion, Manole și-orișicare.
Face de ouă însemnare,
Că dacă vin de împrumută
Porumb, ia munca mie-n sută,
Pe sacul de făină pentru iarnă,
Plătești un an de zile, la povarnă,
La plug, la seceră, la sapă.
Se face veacul de când tot îngroapă
Bărbați, neveste, văduve, copii,
Ca în pământ, în munci și datorii.
-"Asta trăiește cât butucul roții.
O să ne-ngropi și strănepoții,
Parșivă spiță de boier,
Și ne jupoi, rugându-te la cer, -
Scrâșneau din dinți și din măsele
Țăranii goi, cu ce-au rămas din piele. -
Te săturăm noi de bănet"!
Mânia le crescuse-ncet-ncet.
Ia, ca-ntr-o zi de vară,
Venea boierul de la gară,
Culcat alene în răsură,
Arșiță tare, flăcări, nu căldură.
Ia, și țăranii se-arătară
Din păpușoi și din secară.
Ciocoiul nu se aștepta.
Zece opriră caii pe șosea.
Din zece s-au făcut, pe nevăzute,
Oamenii, sute.
-"Dă-te, boierule, - zic, -jos,
Și nu țipa, că-i de prisos.
Avem cu dumneata o socoteală
(Boierul mai sugea o portocală)
Și facem socoteală plugărește.
Mai linge-te pe dește,
Să nu pierzi niciun strop.
Și haida, hopa! hop!".
Întâi, i-a ocărât.
Își dete însă seama că ceasu-i hotărât.
Până în are, țara tăcea ca o pustie.
Ce n-ar fi făt să scape!
Și-o moșie ...
Se auzeau doar greierii țarinii.
Îi gâfâiau plămânii.
Un greiere-i sări-n trăsură,
Semn rău, pe la barbete, pe la gură.
"E cioclul meu, așa-mbrăcat
În negru", -și zise, poate, boierul speriat.
Era cam pe la toacă.
Un clopot de biserică săracă
Se uza dogit din depărtare.
-"Vezi câtă grijă are
Și popa de sorocul dumitale?"
Voia să se închine, dar mâna-i era moale.
-"Hai, dă-te jos odată!"
Îi tremură o falcă scâlciată.

Ce s-a-ntâmplat atuncea nici nu s-a pomenit.
Târât, lungit, trântit,
Sătenii, îl călcară în picioare,
Desculți cu toții, rece fiecare.
Era și nu era o răzbunare.
Era mi mult și nu-i găsești cuvântul,
Era parcă dreptatea ce-o face chiar pământul,
Și toate cele ale,
Mocirle, sânge, bale,
Le înghițea cu liniște țărână.
A toate peste oameni, și legi, și timp, stăpână,
Ca stropul de cerneală hârtia sugătoare.
N-a mai rămas nimic din mădulare,
L-au ciocănit călcâiele ca-n piuă,
O noapte-ntreagă pân' la ziuă,
Și oasele, și ele, au pierit. Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,
Fărâmă cu fărâmă, frământată,
Și se-ntindea-n pietriș, mereu, o pată,
Firește, ciocoimea-nfricoșată
Dădu porunci și, cot la cot legată,
Comuna fu adusă-ntre puști la judecată.
Trei sute de săteni, în cap trei sute,
Cu piepturile desfăcute,
Răspunseră la întrebare
În parte fiecare:
-"Așa i-a fost lui scris.
Eu singur l-am ucis."
Și fiecare a jurat
Că nimeni nu l-a ajutat. -"Cum l-ai ucis?"
-"Călcându-l în călcâie"
-"Păi, omule, ce? se stoarce și-i crud ca o lămâie?
Un om e trup și os"
-"Călcâiele strivindu-l, și osul i l-am ros."
-"De-ai fi avut călcâie de teasc și de postavă,
Tot nu puteai la capăt să duci așa ispravă.
S-a căutat cu sapa o zi namiază mare.
Nu s-au găsit nici oase, nici cp, nici mădulare.
Ce ați făcut cu ele? Le-ați luat cu voi, se spune"
-"Nici câinii n-au nevoie de-asemeni spurcăciune.
L-am prefăcut cu talpa în muci și în scuipat.
Nisipul de la sine l-a supt și dumicat.
Și fluiere și coaste s-au măcinat, topite,
Ca de potcoave grele și copite.
Ciocoiul se făcuse o cocă și-o piftie,
Și am muncit o noapte și-o zi, precum se știe,
Că și ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,
De zgârciuri încleiate, cu oase ca de gumă.
Cum dăm să-l mai apuc,
El se făcea clăbuc.
N-a fost nici om ca lumea, n-a fost măcar bărbat,
Că stă mai mult în perini și dă porunci culcat.
Îi putrezise carnea pe oase, din strămoși,
Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoși.
Fătați de morții puhavi, de-acu câteva veacuri.
Ei se târăsc prin viață cârpiți și dreși cu leacuri,
De-i suflii, ca văpaia chibritului și zboară,
Stafii de morți, călăii rămași de-odinioară.
Mărturisesc că ura mi-e încă-nverșunată
Și-aș mai începe-o dată."
-"Să fi ucis tu singur, vezi, asta nu se poate,
Dar ne-ai aduce-n față dovezile, pe toate;
Cum poți avea răbdarea omorul să dureze
O noapte și ajunul întregii după-amieze?
Ucizi în drum, lași leșul și pleci: te-ai săturat."
-"La dumneavoastră-i altfel decât la noi în sat,
Nici ura nu vi-i ura, nici dragostea întreagă,
Și mintea dumneavoastră, nu știe să-nțeleagă
Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,
Nu știți ce e răbdare, chin lung și răzbunare.
Înțelepciunea asta vă-nmoaie și va usca
Și-ați învățat să ziceți: nu pot ucide-o muscă.
Necazul nu vă este necaz adevărat.
Ați dat în vânt cu pumnul și-apoi ați pregetat.
Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea și călăul.
Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două, răul.
Aduni încet otrava, până se umple oala.
Și-atunci încep în tine zvâcnirea și răscoala
Și dai și rupi și sfărâmi orbește, -apuci și muști,
Nu te mai temi de oameni, de temniță și puști.
Ca să vă aduc dovada că pot să fac ce voi,
Aduceți-mi încoace un ciocoi,
Și-n fața dumneavoastră, cuprinși, de două gânduri,
Eu singur, cu călcâiul meu, îl îngrop în scânduri."

Puteau jurații Curții, pe vrute sau nevrute,
Să osândească pentru un ins câteva sute?
Șoseaua-i încă neagră-n locul gol
Și sforăie și caii trecând și-i dau gol,
Că sânt și astăzi urme de moaște ciocoiești
Pe drumul care duce din Slatina-n Pitești.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi