Lingoare - Tudor Arghezi

Fata noastră e bolnavă,
Fata mea și-a dorului.
În vârful piciorului
A-nțepat-o cu otravă
Spinul prins de crini și laur.
Fată, nu ți-am spus să pui
Chetele cu bot de aur,
Șesu-n turn să ți-l încui,
Să-ți farme
ci cărările,
Să te joci cu Duhul Sfânt
Și numai cu zările
Să te razimi de pământ?
Nu ți-am spus eu, la călcâi,
Să pui floare de sulfină
Și, ca steaua să mângâi,
Ghimpii, spinii, cu lumina?
Să fii floarea ce-și desparte
Frumusețea de țărână
Și sleiește sus, departe,
Viața ei de-o săptămână?
Nu ți-am spus, seara și-n zori,
Toate, de câte trei ori?
(Fața zace-n pat bolnavă,
Gingașe și somnoroasă,
Ca pe-o tavă
De argint, o chiparoasă.)
Căci nu fui de la-nceput
Ca să te fi fost făcut,
Eu, cu degetele mele,
Din luceferi și inele!
Ți-aș fi pus, ca să nu suferi,
Pleoape smulse de la nuferi,
Ochi câte un bob de rouă,
Licurici în luna nouă.
Sânii, ca doi pui de mierlă,
I-aș fi pus în câte-o perlă, -
Și de fiece obraz
Un rubin ori un topaz.
M-aș fi dus să-l văd cum țese
Soarele prin frunze dese.
Cum izbește-n piatră râul -
Și s-ascult cum crește grâul,
Cum își pune largul vânt
Aripile pe pământ.
Și din tot acest știut
Ceas cu ceas te-aș fi cusut
Și drept suflet ți-aș fi pus
Sabie cu vârf în sus.
- Dar de stai și te gândești,
Mai bine să fii cum ești,
Să te-ntepi, să te strivești
Prin bucate pământești.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi