Pământ al țării mele și al meu,
Nu m-ai uitat ?
E păsul meu.
Sunt eu,
Cea mai nevrednică odraslă de plugar.
Primește-mă, prea-bunule, în brațe, la hotar.
Am hoinărit până la
Marea mare.
Peste mai multe rânduri de hotare.
Cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,
în brâu și cu tovarășul cuțitul.
C-am învățat din vreme, de la tata,
Să-l sufăr fără teacă și de luptă gata.
Am tras și eu în tine o brazdă, nu degeaba.
Mă asuprea nevoia, mă-nghesuise graba.
Am pus altoaie-n spin și mărăcine. Primește-mă,
Pământule, cu bine.
Fusei un pom hoinar în lumea toată,
Cu poamele mai rumene câte o dată,
Simțindu-le din ramuri cum se coc
Și-ntinerit, dar trist de-atât noroc.
Mai ridicat cu poamele-n lumină.
Copacul mă durea din rădăcină,
Căci scânteiat de stelele străine,
Pământule de-acasă, ea rămăsese-n tine.
Distribuie: