Închinăciune - Tudor Arghezi

Viața e foc! ce faci în vatra noastră?
Te-năbușe chibritul și te sting
Hârtiile-aruncate în flacără-ți albastră.
Zalele noaste nu se mai ating
Să-și oțelească solzii lor, de tine,
Platoșa noastră n-a mai oglindit
Văpaia negurilor toate, pline
Din răsărituri și din asfințit.
Când păstoream cu turmele pământul
Și ne purtam ușori din loc în loc,
Și nu știam unde ne-a fost mormântul
Și viețuiam cu zarea la un loc
Și ne sculam cu soarele deodată
Și ospătam pe-o margine de apă
Și ne urma vecia ca o roată
Și-aveam toiag și fluiere drept sapă
Și plug; și visul ne era patul -
Atuncea ochii noștri zâmbitori
Nu căutau de subt învelitori
Petecul unui crepuscul.
Necunoscând hârtie și cerneală,
Cântecul nostru se-nalță cântat,
Iar nesfârșitul vieții nu era stricat
De un canon, un scris, o zugrăveală.
Unde purcezi? rosteam la despărțire
Și arătam cu brațul în apus,
În miazăzi, prin aburul subțire
Ce-l risipea cădelnița de sus.
În miazăzi, în miazănoapte,
Pe patru drumurile largi ale făpturii
Veneau cu noi, deasupra-ne, vulturii,
Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte.
Necăutând în turle și orașe
Unde se-nseamnă timpul cu-o bătaie,
Soroacele stau scrise în stelele urmașe.
Și ne simțeam acasă subt cer, ca-ntr-o odaie.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi