Flautul descântat - Tudor Arghezi

Argatul, auzind că-l cheamă,
S-a turburat, de bună seamă,
Și ce miră mai mult oierul
E că-l chema la curte chiar boierul.
Stăpânul, trândăvind în slava lui,
Nicicând nu se-arătase și nicicui,
Și simbriaș la staule de-o viață.
El nu știa măcar cum e la față.
Gospodăria lui de prin Amiazămare
Se cârmuia de sus, din depărtare,
Cu mori, cu turme, cu bucate.
Doar pe la câștiguri, din cetate,
Trăgeau în sate, într-acoace,
Încăpătoarele cerdace,
Carele-nalte (puțini, boloboace,
Coșuri și papuri) încărcând cu plin
Caș, miere, grâu, porumb și vin.
Sămânța brazdei grase, muncită stins și crunt,
Din spicul cu mustață, zbârlit, cu miez de unt,
Și sacii grei cu aur de mălai -
Plecau în coviltirele cu cai.
Portocalii, știuleții-mpletiți cu boabă mare
Cu niște faguri de mărgăritare,
Culeși cu patru fote curate, de pănuși,
Ieșeau din subsuoara cocenilor, păpuși,
Și toate, vii, ogoare și prisacă.
Urneau din bătătura uscată și săracă,
Și se ducea puhoiul plăvanilor, agale,
Ca satele, devale.

Ba oamenii puteau să creadă
Că sânt purtați ca o cireadă,
Nu-mi mai aduc aminte și am uitat cu câte
Gârbace și ce feluri de joarde și de bâte,
Căci între oameni și stăpâni
Era un gol zidit, ca la fântâni,
În care apa suie-n gol și de-a gata,
Târâte sus cu lanțul și găleata.
Izvorul nu se poate nici uita
În ochii celuia ce bea,
Nerăbdător țâșnirea să i-o soarbă
Cu gura lacomă și oarbă.
Din pricină de ziduri și de gol
Și pasărea luă calea de ocol.
Poruncile peste moșie
Veneau pe la isprăvnicie,
Ispravnicii, pe lângă ei,
Aveau alți mulți ispravnici,
Și-aceștia calfe, ucenici
Mai mari, mai mijlocii, mai mici;
Dar fiecare se-mputernicise
Cu un crâmpei din pravilele scrise,
Și fiecare-și ascundea la sân
Fărâma lui de petec de stăpân.
Trimise, spuse și umblate,
Poruncile -ajungeau schimbate
Și tot mergând din ins în ins
Soseau pe dos, parcă-ntr-adins.
Stăpânul, n-aveai voie, ca pe moaște,
Nici de-ai zări, necum de-a-l mai cunoaște.
În dreptul buzelor și-al feții
Făceau de strajă logofeții,
Și dintre ei spătari, scutari,
Păzeau fruntașii cărturari.
Stăpânul de ogoare și de ape
Era un bun al slugilor de-aproape,
Și când voiai să-ți vezi cârmacii
Ți-eșeau nainte psalții și tâlmacii.
I-ai fi privit:
I-ai fi mânjit.
I-ai fi rugat:
I-ai fi spurcat.
Când lacrima nu știe de zăbavă,
Oftatul nu e de ispravă,
Necazul însă nu tihnește
Și nu-i pe boierește.
Te-apucă, taci! și taci dacă te doare,
Că se deoache pofta de mâncare.
Și nu știai, că vai de capul tău,
De nu-ți era mai bine când îți era mai rău,
Nedumerit, că vai de tine,
De nu era mai rău când îți era mai bine.

Porni cam pe la toacă...
Mai mult decât să-l bată, ce putea să-i facă?
O să-l omoare? o să moară.
Nu moare doar un rob întâia oară,
Ajunse, după ornic, de la șase,
Când soarele se uită printre case
Și câtă înapoi.
Cu chivare, la ușă, și suliți, erau doi.
Porunca e poruncă.
L-au lăsat.
Ciobanul a intrat,
Murdar de nădușeală și de praf
L-a dus din spate un vătaf,
Trăgându-și prin belșugurile de odoare,
Ca vai de lume, bietele picioare.
Și nu putea să-și vie-n fire.
Era ca o biserică și ca o mânăstire,
Clădită parcă de Satana.
Parcă-i simțeai duhoarea și pulpana
Foșnite prin unghere.
O altfel de-ntocmire și putere
Decât la stână și la plug.
Altfel de meșteșug
I se vădeau argatului la curte.
L-au mirosit câinii lungi cu labe scurte,
L-au miorlăit pisicile, cu blană
Molățecă și nazuri de cucoană,
Trântite-n perini cât sofaua
De-o lene tremurată ca damblaua
Umblând în colivii să se atârne
L-au râs și papagalii cu pliscurile cârne
Un maimuțoi dădea-n căruță
Un alt soi de maimuță,
Iar un vultur cât omul, subt zăvor,
Smuncea de o cătușe bătută pe picior,
Săli mari în care timpul tânjea și adormise,
Și cimitire-nchise.
În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceață,
Zăcea o licărire de cremene și gheață.
Păreții, de la podină la grinzi,
Unii dădeau într-alții cu oglinzi,
Și împătrit de zece ori, în coadă,
Veneai, în loc de unul, o grămadă.
Și te sfiai de sineți ca de niște
Străini iviți în priveliște,
Din ape sure, lungi ca niște strane.
Avea și gustul umbr-ntre icoane,
Dând zvonuri pe șoptite din tăcere,
Din încăpere-n încăpere.
Ion, văzându-se o sută,
A dat să strige : - "Doamne-ajută!"
Și glasul lui, ca-ntr-o pustie
Stârnită, s-a făcut o mie
Se răzgândea și șovăia să calce
Pe scoarțe și covoare cât o falce;
Nu mai văzusem de când e, Ion,
Odăi cât o pășune și preș de un pogon.
În străini, cu papuri la spinare și șezut.
I se părea că vede ce nu s-a mai văzut.
Și ca o capră șchioapă, pe trei cai,
Se-mpiedică de praguri și odăi.
"Bine-o trăi boierul, își zise, și nu-i chip să
Nu-l jinduiască omul. Dar mai bine lipsă."
-"Doamne! oftă ciobanul abătut,
Mai rău tu nu m-ai fi bătut."
Și se sucea tiptil prin așa,
Înfricoșat că spaima îl apăsa.
Și îi venea să-mpungă-n zid, să mugă,
Cătând cu ochii ușe, ca să fugă.
Că-și aducea, mâhnit aminte
De tihna lui de mai nainte
Și încerca dintre comori să scape
Ca din răspărul unei ape.
-"Nici n-ai venit și vrei să pleci/ îi zise
Stăpânul, care-l auzise.

-"Ce faci la curte?" l-a-ntrebat.
-"Cioban sunt, sărut mâna, și argat."
-"Și cum ești poreclit?"
-"Ion" răspunse prea smerit.
-"Și ce simbrie ai? -"Ițari, obiele și o chilă de mălai,
Și-un miel de Paște, fiind îs mulți, cucoane."
-Șezi colea, lângă mine, jos, Ioane,
Zise boierul, hotărât și tare. -
Mai am o întrebare:
De unde-ai învățat să cânți din flaut?
Că de-aia te-am chemat, ca să te aud.
Bă, te-am chemat și pentru altceva...
Vezi casă asta/ E a ta.
Nu poți rămâne fără parte.
Argat și slugă pin' la moarte.
Te-am auzit cum cânți și-mi place.
Apropie-te, vino mai încoace.
Și șezi aci, pe jilțul meu.
E-al tău, ți-am spus, fă ce zic eu.
Stai bine, ce te ghemuiești?
Tu nici nu știi ce meșter ești
Și ce cinstire ți se mai cuvine
Față de unul nensemnat, ca mine.
Nu am o fată, că ți-aș da-o ție,
Ca-n basme, o domniță cu împărăție.
De-aci nainte, vreme nouă,
Vom face viața pe din două,
Deși prea bine înțeleg
Că ți se cade totul pe de-a-ntreg.
C-ar trebui, cu-adevărat.
Tu să fii domn, și eu argat.
Flautul tău e flaut descântat.
Văzuși de ce te-am fost chemat?
Ghiersul ți-e dulce, graiul ți-e ales
Și are tâlcuri bune, cu-nțeles.
Tu trebuie, de-aci nainte,
Să faci numai atâta: gherșuri și cuvinte.
De o cam dată-ți dau din toate
O legiuită, sfântă jumătate.
Întinde mâna, ia-le:
Nu-s ale mele, 's-ale tale.
Ți-ajunge? Nu măsor cu cotul
Și, dacă vrei, zisei că-ți dau și totul.

Ion își zise: "Doamne, cel din cer,
De spaimă-mi vine iar să zbier. Nu e aievea, ăsta-i vis
Și numai Duhul Rău mi l-a trimis,"
Ca-ntr-adevăr, Ion argatul,
Îl deslușea-n boier pe Necuratul.
-"Stăpâne, -zise- nu mai știu:
Sunt sănătos, sunt mort, sunt viu?
Un lucru știu, că sunt năuc.
Când și eu ca o cioară, ca un cuc,
Și niciodată nu m-aș fi gândit
Că fac ceva deosebit.
Eu am crezut, să fie zicala mea iertată,
Că flautul nu-mi face o ceapă degerată,
Îl cert și eu, așa, -ntr-o doară,
Și sufletu-n el și-acum ca-ntâia oară.
Berbecilor tăi, poate, le plăcuse
Și babelor, cu caiere pe fuse,
Și asculta la flaut și un ied.
De-mi spui și dumneata încep să cred.
Ia seama însă, doamne, voia bună
Să nu ne dea de gol și de minciună.
Am auzit odată ca mai-marii
Să sărutau la chef cu lăutarii
Și că treziți, a doua zi, cu greață.
Îi trimiteau la ștreanguri cu dis-de-dimineață.
Ori, poate, neavând boier în loc,
Umbli cumva să-ți bați de mine joc?
Că n-are rost să pui pe mine preț
Și să mă faci din sluga cântăreț.
Lasă-mă slugă, nu mă vreau stăpân,
Ca să mă țiu de domni și să-i îngân,
Să-mi fie frică de le-oi zice ba,
De voi tăcea când ei m-or întreba.
Ca să mă sperii de-ntrebare
Și nu prea într-un voia lui cu fiecare
Și n-am la toată vorba nici răspuns.
Am un stăpân: nu-mi este de ajuns?
Cu ceilalți, mai mici ca dumneata,
Îmi este mai lesne a mă descurca.
Scăparea bacilor desculți
E că nu vor stăpâni prea mulți.
Dacă mă fac boier poate că-i bine;
Nu te mia țin de rău, în gând, pe tine;.
Ca să-ți ferești, Ioane, tu, gâtiță, de ștreang,
Dator ești tuturora metanie și hang.
Și poate că, dintr-una într-alta, niciodată,
Așa e boieria, nu scapi fața curată.
Și facem, mi se pare, și târlă de ocară,
Stând pe la ușă, ploconit la scară,
Rânjit în silă, până la urechi,
La musafirii tăi, și noi și vechi.
Să casc de casca ei și, la sudalme,
Să mă ridic și să le bat în palme
Și să mă strâmb și să mă-nchin,
Să zic la toate: "bine" și "amin"
E greu să mă mai țugui, să m-ascut,
Că niciodată nu m-am prefăcut,
Orice-aș mai fi, o să rămâi ce-am fost,
Ion, ciobanul de la oi, cel prost."

-"A da-ndărăt nu se mai poate,
Ți-am așezat și drepturile toate.
Uite și cheile de la palat
L-am pregătit și-așteaptă încuiat.
Are odăi cu arme și podoabe,
Fecioare dintre roabe,
Uleiuri, mirodenii, te mângîie
Cu bun miros de rodii și tămâie.
Desprinse pletele, mai jos de șale,
Așteaptă pipăitul degetelor tale.
Leapădă straiele frumos,
Dă chica și căciula jos,
Și lasă-te în voia lor, la fete,
Alt chip să-ți facă, palid, măi băiete,
E un palat, cum ai să-l vezi,
Pe dinlăuntru cu grădini și cu livezi,
Poteci de sticlă, ca atlazul,
Leagă amurgul brazilor cu iazul,
Și apa de mătase
A mir și trandafir și ea miroase,
Ioane, nu ești tu om de rând
Și vreau de-acolo să te aud cântând."

-"Bine, jupâne, -zise, mă voi duce."
Și din opinci la creștet el și-a făcut o cruce.
"Vezi, Doamne, - s-a-nchinat, - încalțe,
Nu m-ai ferit de treptele înalte."
Și zise-n sine: "Ai s-ajungi ciocoi,
Cum ne mai înțelegem amândoi?
Între boieri și-ntre vădane,
Mai pot să-ți zic, eu, ție, mă, Ioane?
Când te-ndrăgesc mai-marii nu-i semn bun,
Mai bine-mi dă o pungă cu tutun
Și un amnar ori un chibrit,
Și-aș fi și eu mai mulțumit. Ca domnii ăștia sau te duc în poală,
Sau te alungă-n pielea goală."

Când a intrat, aidoma s-a-și-ntâmplat
Era o țară, nu era palat.
"Prințul" Ion era de mult dorit,
Dar straiele nu și le-a primenit.
Femeilor ce l-au cuprins cu grabă
Le-a zis: "Duceți-vă, vedeți-vă de treabă."
Pe robii-ncovoiați în temenele
I-a slobozit de munci și cazne grele,
Iar bucătarilor, care-ncepeau să frigă
Le zise: "Mi-e dați-mi mămăligă.
Voi să mâncați bucățele, vânatul
Și tot ce are mai gustos palatul.
Eu cu atât mă mulțumesc,
De felul meu sunt pustnic și postesc.
Deschideți mare poarta mea,
Să intre și să iasă cine vrea.
Toți oamenii-n cămașa albă
Au dreptul la dreptate și la jalbă."

El nu se-atinse nici de pat
Și s-a culcat încins și îmbrăcat
Zgârcit pe bâtă, frânt,
Lipit, ca rădăcină, de pământ,
Și-și zise : "Spune gândul, să-l ascult,
Că ăsta n-o să ție mult",
Și mai străin de când trecu hotarul,
Și-aduse într-o seară și măgarul,
Și câinii, în palatul mohorât,
Și oile, să-i ție de urât.
A stat ce-a stat acolo, cu hrisov,
Între răchiți și trestii, în ostrov.
Un timp de vreme, soarele
A luminat și-ntunecat, izvoarele,
Și luna-și luă lin drumul prin zăvoaie
Culcată pe un nor, ca pe o oaie.
Chiar într-o noapte de furtună mare
Vei vătaful domnului călare.
-"Ai să te muți, Ioane, din conac,
Că flautele nu-i mai plac.
Are auzuri și urechi mai multe,
Și alte scule vrea s-asculte.
Dar lasă-ți flautul în cui,
Cu suflu-n el că suflul e al lui."

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi