Belșug - Tudor Arghezi

El, singuratic, duce către cer
Brazdă pornită-n țară, de la vatră.
Când îi privești împiedicați în fier,
Par, el de bronz și vitele-i de piatră.
Grâu, păpușoi, secară, mei și orz,
Nici o sămânță n-are să se piardă.
Securea plugului când s-a întors
Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă.
Ager, oțelul rupe de la fund
Pământul greu, muncit cu dușmănie
Și cu nădejde, până ce, rotund,
Luna-și așază ciobul pe moșie.
Din plopul negru, rezemat în aer,
Noaptea, pe șesuri, se desface lină,
La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caier,
Urzit cu fire de lumină.
E o tăcere de-nceput de leat,
Tu nu-ți întorci privirile-napoi.
Căci Dumnezeu, pășind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.