Lalele sunt din cale afară de vii şi aici e iarnă.
Totul e atât de alb, de tăcut, şi-ngropat în zăpadă.
Singură zăcând în tăcere mă deprind cu liniştea
În timp ce lumina se odihneşte pe albii pereţi, pe pat şi pe mâini.
Sunt nimeni ; nu mai am de-a face cu nici o explozie.
Numele şi veşmintele mele le-am cedat infirmierelor.
Legenda mea le-am dăruit-o celor ce mă anesteziază, iar trupul, chirurgilor.
Ei mi-au proptit capul între cearşaf şi pernă
Ca pe un ochi între două albe pleoape care refuză să se-nchidă
Elev oropsit care trebuie să o ia de la început cu toate.
Surorile se perindă întruna fără să mă tulbure,
Trec lin ca pescăruşii, prin salon, cu bonetele lor albe
Făcând aceleaşi lucruri cu mâinile, una aidoma celeilalte
Şi nu-i cu putinţă să ştii câte sunt.
Trupul meu e o pietricică pentru ele şi-au grijă de el ca apa
De pietrişul peste care curge şi-l lustruieşte blând.
În siringile lor strălucitoare mi-aduc toropeala şi somnul.
M-am rătăcit cu totul şi mi-e lehamite de ale mele
Trusa mea de toaletă, lăcuită, e-un flacon cu pilule,
Bărbatul şi copilul îmi surâd dintr-o fotografie de familie ;
Zâmbetele lor îmi intră în carne ca nişte surâzătoare croşete.
Am lăsat lucrurile să plutească în voie, o corabie încărcată în vârstă de treizeci de ani
Atârnându-se cu încăpăţânare de numele şi adresa mea.
Mi-au măturat mintea de toate amintirile dragi.
Cu cicatrice pe piele, goală pe căruciorul cu perne verzi din plastic
Am văzut cum serviciul de ceai, sertarele cu rufe, cărţile mele
Se topeau din privire, iar apa îmi trecea peste creştet.
Iată-mă dar călugăriţă, nicicând n-am fost atât de pură.
Nici nu-mi dorisem flori, dorisem numai
Să stau întinsă cu palmele către tavan, să uit de toate
Ce libertate, doamne, n-aveţi habar ce libertate
E-atât de-adâncă această pace încât te ameţeşte
Şi nu-ţi cere nimic, o plăcuţă cu numele şi câteva mărunţişuri.
Aceasta e, probabil, pacea pe care o poartă morţii cu ei în clipa din urmă ; mi-i închipui
Pecetluind-o cu buzele ca pe ultimul strop de-mpărtăşanie.
Lalelele, înainte de toate, sunt prea roşii şi dor.
Le-aud respiraţia chiar prin hârtia în care sunt înfăşurate,
Le-aud cum respiră uşor prin albele scutece, ca pe un prunc hain.
Roşul lor vorbeşte rănii mele şi pe-nţelesul ei.
Sunt rafinate : par să plutească deşi mă doboară sub greutatea lor
Apoi cu limbi tăioase îmi şfichiuiesc ochii iar culoarea mi-apasă grumazul
Ca o salbă de greutăţi de plumb roşu.
Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândită.
Lalelele se uită la mine, fereastra mă vede din spate,
Fereastra prin care o dată pe zi lumina pătrunde încet şi-apoi încet dispare
Când eu sunt o nimica toată, neroadă, decupată umbră
Între ochii soarelui şi ochii lalelelor,
Şi nu mai am nici urmă de chip şi-aş fi vrut să apun.
Lalelele vorace îmi mănâncă tot oxigenul.
Înainte de zori era o atmosferă calmă.
Un simplu du-te-vino, învălmăşite respiraţii, fără zarvă.
Lalelele-au adus o larmă asurzitoare.
Acum aerul se poticneşte de ele şi se-nvolburează în jurul lor
Cum se poticneşte şi se-nvolburează râul în jurul unei maşinării ruginite căzute la fund
Ele îmi captează toată atenţia, odinioară fericită
Să se zbenguie cum îi plăcea mai bine.
Pereţii înşişi par de-acum încinşi.
Lalelele ar trebui zăvorâte după gratii ca primejdioasele fiare ;
Cască spre mine nişte guri ca de uriaşe pisici africane.
Şi-mi simt bătăile inimii : potir cu flori roşii
Care se-nchide şi deschide numai de dragul meu.
Apa pe care o beau e caldă şi sălcie ca apa de mare,
Şi vine dintr-un tărâm pe unde sănătatea n-a călcat niciodată.
Distribuie: