Fiica prisecarului - Sylvia Plath

O grădină de guri întinse. De purpură, negre, cu stropi stacojii,
Mândrele corole se înfoaie, aruncându-şi în spate mătăsurile.
Moscul lor se înstăpâneşte, cerc după cerc,
Într-o fântână de mirosuri, atât de grele că abia le inspiri.
Hieratic în halat, maestru al albinelor,
Te mişti printre stupii cu multe pieptare,
Inima mea sub piciorul tău, soră cu piatra.
Gâturi de trompetă se deschid ciocurilor de păsări.
Pomul Ploii de Aur îşi scutură prafurile,
În budoarele mici, cu dungi portocalii şi roşii,
Anterele îşi clatină capetele, având regeasca putere
De a zămisli dinastii. Aerul e bogat:
Iată rangul unei regine – nu i se poate împotrivi nicio mamă –
Un fruct cu gust de moarte: pulpă neagră, coji negre.
În crăpături strâmte cât degetul, albine singuratice
Robotesc printre ierburi. Îngenunchind,
Îmi pun ochiul într-o deschizătură, dau de-un ochi
Rotund, verde, neconsolat ca o lacrimă.
Tată, mire, în oul acesta de Paşte,
Sub coroana trandafirilor de zahăr
Regina albină se mărită cu iarna anului tău.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Sylvia Plath