Când o să pleci, vei fi-mbăcată-n alb.
Și pe sub cer căzut, pe drum de bură
umbletul tău cu elegantu-i galb
va curge-n mine ca durere pură.
Voi trage un fotoliu lângă geam
să te mai văd. Și poate voi pricepe
că toate câte-odată le-atingeam
abia acum aievea vor începe.
A fost o-mbrățișare mai demult?
A fost o lingură de ceai fierbinte?
Tot ce-a fost zvon s-a stins într-un tumult,
tot ce mai am e-aducere aminte.
Și poate numai ieri a fost sau azi.
Ori poate va fi mâine, cu o clipă
mai înaintea unui vechi extaz
rănit cu o bătaie de aripă.
Când o să pleci, vei fi-mbrăcată-abia
în ceea ce-a rămas din voluptate.
Fântâna noastră, lacomă, își bea
ca din nămol răcorile uitate.
Va fi poate-un cuvânt fermecător
pulsând încă de-un sens de-odinioară,
poate-un parfum pe care-un trecător
încă-l mai poartă trist la subțioară.
Și poate va fi mâine, în curând,
sau poate n-o să fie niciodată.
Toate se trec prin părul tău pe rând
cu-ntreaga glorie ce le-a fost dată.
Nu-mi pare rău că pleci, iubito. Ia-ți
pe umeri pelerina. Sub fereastră
plopii sunt în delir, incendiați
de jarul rece din privirea noastră.
Din ciclul "Alfabet poetic", vol. "Opere ale literaturii române", Editura Național, 2000
Distribuie: