Ochiul - Ştefan Augustin Doinaş

"Non est aliud loqui tuum quam videre tuum, cum non differant realiter in te qui es simplicitas absoluta" (Nicolaus Cusanus)

Urzeli de apă cu belșug de pește,
furtuni - și tu, pământ bătătorit!
Un ochi închis în sine ne privește
din veac asupra noastră pironit.
Acela ce gândește îndărătul
acestui iris tremurat, verzui,
cuprinde-n jos oceanul ca omătul
cu peșterile și ghețarii lui.
Din uriașa-i sferă vizuală
afară niciodată nu ieșim.
Ne vede noaptea ca-ntr-un glob de smoală
în care ne aprindem și iubim.
Când ardem, vede flacără temută;
când vede jar, ne stingem liniștit,
căci dintr-odată ochiul se strămută
la alte flăcări care-au izbucnit.
O, gene fără pace, populate
de viziuni fantastice, cerești!
Plăntuțele cu pulberi răsculate
căzute în văzduhuri pământești,
privindu-le intens, le face boltă
în propria-i orbită-n infinit.
Cât timp le vede, ele se dezvoltă:
sublim caliciu, riguros gândit.
Acela care vede ce gândește
pe toate le privește rând pe rând:
copacul putred, lemnul care crește
și mugurul ce va rodi curând.
Pescar semeț, cu undiță vicleană,
Stăpâne, eu cântam necontenit
la râul fulgerat de somn și mreană,
ce curge fără valuri la zenit.
Dar azi, la țărmul verde al minunii,
din ce în ce mai rar, mai gârbov vin
și-aștept în raza veștedă a lunii
să se strămute ochiul tău divin.


1947, 1958
Din antologia "Alfabet poetic", Editura Minerva, 1978

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.