De douăzeci de ani închis în turn
Prințul privește soarele întruna
cum se preumblă-n semicerc duium.
Și uneori, în nopți senine, luna.
Toate sunt sferice-n cuprinsul lui,
din fildeș pur și netezime-aleasă.
Căutându-și sprijin, un paing verzui
muri, fără să-și afle unghi de plasă.
Ceea ce alții prețuiesc ca drept
la el este curbat în line linii.
Măsura ochiului său înțelept
se bucură de undele luminii.
Voința, măreția sa și-un vag
dispreț față de toți îi joacă-n iris
și toate câte-l farmecă din prag
doar sfere-angelice ale priviri-s.
Un glas ca un ecou, de-atâtea ori
izbit de mari vitralii, îl întoarce
în sinea sa. Din caiere de nori
îi torc destin rotund bătrâne Parce.
Pe sticle, pe pereți și prin perdea
ispite îl încearcă, bulbucate.
Din rodii roșii răcoroase-abia
i se preling licorile-n bucate.
Chiar mustul strugurilor în pahar
e stors în butii grase marți spre miercuri,
când bobul viței este plin de har
și tinerii lăstari se zbat în cercuri.
Dar azi, ieșind din visul său, grăbit,
el vede-n spațiu punctul fix, de unde
oceanul vast, oceanul său iubit
se rennoiește nencetat prin unde.
Azi treptele vor scârțâi ușor
și iederile vor foșni-n balcoane
când va străbate curtea zâmbitor,
indiferent la paji și la cucoane.
În sala luminată a ospăț
o să primească patruzeci de fețe
toate grăsuțe, ca un trist dezmăț
lipsit de grație și frumusețe.
Pe urmă, patruzeci de voci vor da
răsunet propriilor lui cuvinte
și vor rosti, toate deodată: -Da!
jignind vacarmul clopotelor sfinte.
Așa visează bietul Prinț posac,
iar visul său cumplit se și-ntrupează.
Căci iată: Doamna iese din iatac,
iar pompa îl pândește ca o piază.
Stăpâna poartă... -Dar ce poartă-n păr?
întreabă Prințul. Nu răspunde nime.
I-așa de greu să afle-un adevăr,
când adevărul moțăie-n mulțime.
Atunci, din părul ei se-nalță-ncet
o gâză ce-n zigzaguri echivoce
își pierde-n zare gingașul secret.
-E-un fluture... se-aude-o voce.
Și Prințul vede-un fluture ieșind
din țara sa, un fulger care-o taie.
Și dintr-o dată simte parc-un jind
ce-l sfâșie cumplit în măruntaie.
-O, gura ta are ceva de spus?
zice Domnița așteptând săruturi.
Prințul clipește blând, privind în sus:
-Să mi se-aducă două mii de fluturi...
Din ciclul "Alfabet poetic", vol. "Opere ale literaturii române", Editura Național, 2000
Distribuie: