Dintotdeauna
Hrana sufletului meu,
Mai tot timpul flămând
Şi în continuu
Neastâmpăr
Era iubirea,
Cea veşnic însetată
De nurii şi farmecele
Evei.
Cea primită în dar,
Se plictisea şi se topea
Încet,
Ca fumul străveziu.
Cea furată
De la orişicine,
Orişicând,
Era ca un vulcan
Frământat de lavă,
Dar care se stingea
Înaînte de erupţie.
Deşi devenisem expert
În rapt de amor,
Într-o zi
Am fost prins subtilizând
Dragostea adevărată.
Am fost judecat la altar
Şi pedepsit
Cu peste patruzeci de ani
De căsătorie
Fericită.
Mai evadez uneori
La 2 Mai
Ascunzându-mă
În valurile mării,
Unde îi mulţumesc cerului,
În nesfârşitele nopti
Ce îmi aşează
Stele noi
Pe epoleţii sufletului,
Unde las nostalgia
Să mă inunde,
Tineteţea
Să mă bântuie,
Şi unde mă încarc
Cu iboste
Nemuritoare.
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: