Surâsul tău e o dimineaţă în care se trezesc florile să-l soarbă,
o iarbă care se spală pe faţă cu rouă
şi soarele răsare să-l sărute c-o rază
furată cu gândul de muritor.
E o lumină care se destăinuie cu spirit ceresc
până ce răcoarea fuge spre mările nordului,
văd cum prin trup urcă poftele zilei
într-o amiază înaltă şi albastră.
Cu surâsul mă umpli cu sevă ca pe un fruct
şi-mi pui pe suflet o palmă cât o frunză
din viile ce se desfăşoară la orizont.
Se întrepătrund cuvintele zidite cum piatra
una peste alta cu liant de suflet
şi este mai mult decât trainic şi mai înalt.
Nopţii dacă i-aş fura din întuneric,
să-l dau cu împrumut adâncului din mări,
s-ar rupe din mine nepăsarea care conduce spre iad.
vezi mai multe poezii de: flavius
Detalii poezie:
Distribuie pe: