Balada bătrânului marinar I - Samuel Taylor Coleridge

I

Un bătrân marinar, din alte vremuri,
Îl reţine pe unul dintre cei trei.
‘Pe barba sură, pe ochii tăi scăpărători,
De ce mă opreşti în drum, ce vrei?

Uşile mirelui sunt larg deschise,
Iar eu, eu i-s rudă bună;
Oaspeţii-au sosit, masa-i întinsă:
E veselie mare, viorile răsună.’

Îl ţine strâns cu mâna-i slăbănoagă,
“Era o corabie,”-a spus el.
‘Ajunge! Ia mâna, nebun bătrân!’
Şi braţul îi cade, uşurel.

Dar îl opresc ochii lui scăpărători –
Invitatul mirelui rămâne cuminţel,
Ascultător ca un ţânc de câţiva ani:
Era în marinar o voinţă de oţel.

Nuntaşul s-a aşezat pe-o piatră
Urmărindu-l, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

“Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord1,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot” –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

Mireasa era deja pe hol,
Îmbujorată, trandafir în floare;
Dând din cap, înaintea ei călcau
Menestrelii cu veselă cântare.

Nuntaşul a scos un oftat din piept,
Dar asculta, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

“Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Ateriza pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând.”

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!’ nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?’
“Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis.”


Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Samuel Taylor Coleridge