Zăpezi III - Saint-John Perse

Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger Leger

III
Nu a fost destul că atâtea mări, nu a fost destul că atâtea țări ne-au răzlețit mersul anilor. Pe malul nou unde tragem, povara în creștere, năvodul drumurilor noastre, mai trebuia acest imn al zăpezii spre a ne răpi urma pașilor... Pe căile celui mai întins pământ veți lărgi oare sensul și măsura anilor noștri, zăpezi risipitoare ale absenței, zăpezi crude în inima femeilor unde slăbește așteptarea?
și Cea la care cuget între toate femeile rasei mele, din adâncul vârstei ei mari își înalță spre Dumnezeul ei față de blândețe. și harul ei ține în mine un neam pur. «Ne lase pe amândoi la acest grai făr-de cuvinte cu care te-ai deprins, o, prezența, o, răbdare! și ca un mare Ave de grație în pașii noștri cântă încet cântul foarte pur al rasei noastre. și-i atât de mult timp de când stă de veghe-n mine acest chin de blândețe...
Doamna de naltă stirpe îți fu sufletul mut sub povara crucii tale; dar carne de biată femeie, bogată-n ani, fu inima-ți vie de femeie, în toate femeile torturată...în inima frumoasei țări captive unde vom da foc spânului, e mare păcat de femeile de orice vârstă cărora brațul bărbaților le-a lipsit. și cine te va conduce, în această văduvie mai mare, la Bisericile-ți subterane unde lampa e săracă, și albina, dumnezeiască?
...și tot acest timp al tăcerii mele-n pământ străin, la rozele pale ale răsurii am văzut pălind slăbirea ochilor tăi. și singură aveai parte de-acest mutism în inima bărbatului ca o piatră neagră... Căci ni-s anii pământuri de feudă, fără stăpân, ci ca un mare Ave de grație în pașii noștri ne urmează din depărtare un cânt de neam pur. și e atât de mult timp de când stă de veghe-n noi această spaimă de blândețe...
Ningea, în această noapte, în partea de lume unde-ți înalți a rugă mâinile?... Aici e mult zornăit de lanțuri pe străzi, pe unde merg zoriți oamenii la umbra lor. și nu se știa să fie-n lume atâtea lanuri pentru roțile care fug spre zi. și-i de asemeni mare larmă de lopeți, pe la uși, o, vigili! Negrii lucrând la drumuri merg pe aftele pământului, ca oameni de bir. O lampă
supraviețuiește cancerului nopții. și-o pasăre de cenușă viorie, ce-a fost de jar toată vara, luminează deodată criptele iernii, că Pasărea Fazului [11] în Ceasloavele din Anul o mie... Soție a lumii prezența mea, soție a lumii așteptarea mea! Ne mai încânte proaspătă suflare de minciună!... și tristețea oamenilor e în oameni, dar și această forță ce n-are nume, și acest har, când și când, la care trebuie c-au surâs.»



Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Saint-John Perse



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.