Vânturi 6 - Saint-John Perse

Pentru Atlanta și Allan P.

6
«Beat, spuneai, mai beat, de a renega beția...»
Un om încă se scoală în vânt. Vorba scurtă ca un pocnet de os. Piciorul de-acum gata s-o ia din loc...
«Ah! da, toate lucrurile desprinse! Se spune aceasta printre cei vii!
În mahalale mai cu seama - lucrul contează.
și voi, ce veți face, oameni noi, cu grelele plete despletite pe fruntea orei respinse?
Cei ce visau visele în odăi s-au culcat ieri spre seară de cealaltă parte a Veacului, cu fața la luni potrivnice.
Alții au băut vinul nou în fântânile colorate cu miniu. și am fost dintre ei. și tristețea că am fost se topească-n vinul nou al bărbaților ca la serbările vântului!
Sfârșit visul în care se desfată așteptarea Visătorului.
Scăparea ni-i în grabă și-n retractări. Nerăbdarea e pretutindeni. și pe umerii Visătorului învinuirea de vis și de trândăvie.
Ni se caută la fruntarii bărbații de mare forță, constrânși prin inacțiune la meseria de Vrăjitori.
Oameni imprevizibili. Asaltați de ceresc. Hrăniți de vinul nou și ca străpunși de fulgere.
Avem ceva mai bun de făcut cu forța lor și cu ochiul lor ascuns.
Scăparea ni-i cu ei în înțelepciune și necumpăt.»
...și tristețea că am fost se mai duce în vinul oamenilor!
Noi ridicăm aici față nouă. Spălăm aici față nouă. Contractanți și martori pun jurământ peste cristelniți.
și dacă vreunul lângă noi își ascunde cumva chipul de om viu, i se țină cu silă față în vânt!
Zeii ce merg în vânt nu ridică-n van biciul.
Ei ne spuneau - vă vor spune? - că o sută de săbii noi se ascut la tăișul orei.
Ei ne vor ascuți încă fapta, în zorii ei, ca așchia de cuarț sau de obsidian din vârful săgeților.
«Zeități prielnice înfloririi viselor, nu pe voi vă întreb, ci pe Zeițele aprinse și-ncinse scurt ale faptei.
Noi reușim mai bine prin violență și ne-ndurare.
Soarta morților nu ne privește, nici a faliților.
Necumpătul ni-i lege; asprimea sângelui bunăstare.
și mari cărți pătrunse de gândirea vântului, sunt unde? Ne-am face din ele hrană zilnică.
Deviza ni-i părtinirea, dezbinarea, deprinderea. și n-avem, o, zei! decât vrajba în loc.»
Pretențiile ne-au fost mari, la limita omenescului.
șuierați, faliți! Vânturile bat aprig! și acesta ni-i privilegiul.
Ne ridicăm cu acest foarte mare țipat al omului în vânt.
și pornim, oameni vii, să pretindem mai din vreme dreptul nostru de moștenire.
Să purceadă cu noi, de pretutindeni! Ni se dea, oameni vii, împlinirea ce se cuvine!
*
Ha! toate lucrurile desprinse, într-adevăr! ha! toate lucrurile sfâșiate, într-adevăr! și Anul care trece, cu aripi înalte!...
E o zburare de paie și de fulgi! o frăgezime de spumă și de măzăriche în urcarea semnelor! și Orașul lăsat spre mare într-o spaimă de frunze albe: jalbe și pescăruși în aceeași fâlfăire.
Neliniștea încă de pretutindeni. și omul straniu, de pretutindeni, își înalță fruntea la toate-acestea: omul cu plug pe pământul negru, călărețul pe munte în polipii cerului jos, și omul mării la intrarea strâmtorii, sub zbaterea celei mai nalte pânze.
Filozoful babuvist se ivește cu capul gol în canatul ușii. Vede Orașul, de trei ori, lovit de semnul fulgerului, și de trei ori, sub trăsnet, ca la sticlirea unei spade, Orașul iluminat prin carierele-i de huilă și prin marile-i instalații portuare - o golgota de gunoi și de fier vechi sub marele copac veninos al cerului ducându-și sceptrul crengilor ca un ren bătrân dintr-o Saga:
«O, voi pe care furtună vă-mprospătează..., prospețime și garanție de prospețime...
Cu chip redobândit de la zei, cu strălucire din focul forjelor,
Iată că locuiți de acea parte a Veacului unde aveați chemare.
Josnic timp, sub fulger, și acesta care se stinge!
Să te grăbești, să te grăbești! vorbă de muritori! și mai vârstnicii voștri poate pe tărgi vor fi cu voi.
și nu vedeți, deodată, că totul ne merge prost - catargul și vergile, scripetele și cablul, și toată pânza pe chiar față noastră - ca un mare fald de credință moartă, ca un mare fald de rochie goală și de membrană falsă -
și că e timpul în sfârșit de luat toporul pe punte?...»
«Ridicare de îngrădiri, de borne! Semințe și par de iarbă nouă! și pe cercul imens al pământului, împăcare în inima Novatorului...
Marile invazii doctrinale nu ne vor mai surprinde, cele ce țin popoarele pe unghiul lor precum coajă pământului.
Să te grăbești, să te grăbești! unghiul crește!... și-n aclamația lucrurilor în creștere, nu e oare un început de modulație nouă pentru noi?
Te vom pândi, brândușa de aur! ca pe un cântec de tuba în urcarea alămurilor.
și dacă omul de talent e pentru parcul de trandafiri și pentru cântec de clavecin, îl vor sfâșia câinii.»
*
La orgă pasiunilor, exultă, Stăpân al cântului!
și tu, Poete, o, nesupus și de patru ori căzut în erezie, cu față încă în vânt, cântă la antifonarul tifonilor:
...«Voi care știți, viitoare tărâmuri, unde se vor trezi făpturile noastre, și în ce trupuri noi vor intră zeii noștri, păstrați-ne un pat ferit de orice leșin...
Vânturile bat aprig! vânturile bat aprig! Ascultă cum ară furtună în carierele de marmoră ale serii.
și tu, dorința, ce vei cânta, sub destinderea râsului și-n mușcătura plăcerii, măsoară încă spațiul rezervat izbucnirii cântului.
Pretențiile sufletului asupra cărnii sunt mari. Ne țină în încordare! și o mișcare năprasnică ne ducă la limitele noastre, și chiar dincolo!
Ridicare de îngrădiri, de borne... Împăcare în inima Novatorului... și pe cercul imens al pământului, același strigăt de oameni în vânt, ca un cântec de tuba... și neliniștea încă de pretutindeni... O, lume întreagă a lucrurilor...»
*
Murmurătoare mările sub destinderea serii, ca o zbatere de vite greoaie umflate de laptele lor.
șoptitoare țărmurile, prin iarbă-nspicată, și întreagă această largă mișcare spre faptă.
și pe împărăția întinsă a celor vii, prin iarba nisipurilor, această altă mișcare mai înaltă ca vârstă noastră!
...Până în punctul de sihăstrie și liniște unde vremea își face cuib într-o cască de fier - și trei frunze rătăcitoare în jurul unui oscior de Regina moartă încing ultimul lor dans.
...Până în punctul de ape moarte și de uitare, în loc de azil și de ambră, unde Oceanul senin își lustruiește iarbă de aur printre sfinte uleiuri - și Poetul își ține ochiul pe mai pure laminării.

Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Saint-John Perse



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.