Exil VI - Saint-John Perse

Lui Archibald MacLeish


«...Cel ce rătăcește, la mijlocul nopţii, pe galeriile de piatră,
să judece titlul unei frumoase comete;
cel ce veghează între două războaie, la puritatea enormelor lentile de cristal;
cel ce s-a sculat înaintea zilei să curețe fântânile, şi e sfârșitul marilor epidemii;
cel ce lăcuieşte în largul marii cu fiicele şi nurorile sale, şi-a fost atâta cenuşă pe pământ...
Cel ce flatează demenţă în marile ospicii de cretă albastră,
şi e duminică pe seară, în ora de mare orbire; cel ce suie spre orgile solitare,
la intrarea armatelor;
cel ce visează o zi de stranii ocne, şi e puţin după-amiază, în ora de mare viduitate; cel ce pe apă, sub vânt dinspre-o joasă insulă,
e trezit de mireasma uscată a unui mic siminoc al nisipurilor;
cel ce prin porturi veghează în braţe de femei de altă rasă, şi e un gust de vetiver
în mirosul de subsuoară al nopţii joase,
şi e puţin după miezul nopţii, în ora de mare opacitate;
cel, în somn, ce răsuflă în ritm cu suflarea mării, şi-n răsturnările mareei
îl vezi cum se întoarce în aşternut că un vas care schimbă funiile...

Cel ce pictează semne de ţărm pe fruntea celor mai înalte capuri,
cel ce mărcheaza c-o albă cruce faţa recifelor;
cel ce spală cu var sărac marile cazemate de umbră la picioarele semafoarelor,
şi e un loc de cinerarii şi de molozuri spre delectarea înţeleptului;
cel ce ia sălaş pentru sezonul ploilor, cu piloţii de larg şi de coasta,
la paznicul unui templu mort de la capătul peninsulei
(şi-i pe un pinten de piatră albăstrie ori pe înalta platforma de gresie roşie),
cel pe care-l înlănţuie, pe hărţi, circuitul ciclonilor; pentru care se luminează,
în nopţile de iarnă, marile cai siderale;
sau care în somn descifrează alte legi de transhumanţă şi derivare;
cel ce caută la capăt de sondă argila roşie a marilor adâncuri
spre-a modela faţa visului sau;
cel ce se îmbie, prin por¬turi, să regleze busolele în marina de agrement...

Cel ce merge pe pământ la întâlnirea cu marile locuri de iarbă;
ce-n drumul său da sfaturi de lecuirea unui foarte bătrân copac;
cel ce urcă în turnurile de fier, după furtună, ca să adulmece gustul de clătită arsă
al focurilor de mărăcini în păduri;
cel ce veghează, în locuri sterpe, la soarta marilor linii telegrafice;
care ştie culcuşul şi zonele de ieşire ale marilor cabluri submarine;
ce îngrijeşte sub oraş, printre canale şi osuare
(şi-i chiar pe scoarţă descojită a pământului), aparatele cititoare de seisme...

Cel ce are-n seamă, pe timp de invazie, regimul apelor şi merge în vizită la marile bazine filtrante obosite de nunţile efemerelor;
cel ce păzeşte pe timp de răscoală, în, dosul dantelăriei de aur verde,
marile sere fetide ale Grădinii Botanice;
marile Oficii ale Monetăriilor, ale Longitudinilor şi ale Tutunului;
şi Depozitul Farurilor, unde zac poveştile, lanternele;
cel ce-şi face rondul, pe timp de asediu, în marile săli unde se sfarmă,
sub sticlă, panopliile de fasme, de fluturi;
şi lampa şi-o duce la dulci jgheaburi de lapis, unde, sfărâmicioasă,
ripsată cu aur, prinţesa de os coboară cursul veacurilor sub pletele-i de sisal;
cel ce salvează de armate un foarte rar hibrid de măceş de Himalaia;
cel ce susţine cu banii săi, în marile crahuri financiare ale Statului,
luxul tulbure al hergheliilor, al marilor grajduri de cărămidă roşcată sub foi,
ca trandafiri roşii sub guruitul furtunii, ca frumoase ginecee pline de prinţi păgâni,
de amurg, de tămâie şi de substanţă bărbătească...

Cel ce rânduieşte, pe timp de criză, paza uriaşelor pacheboturi seches¬trate,
la cotul unui fluviu de culoarea iodului, a mustului de grajd
(şi sub limbul vitraliilor, în marile saloane acoperite cu uitare,
e o lumina de agavă pentru veacuri şi în veci straja pe mare);
cel ce hoinăreşte, cu oamenii de nimic, pe şantiere şi în calele părăsite de mulţime, după lansarea unei carcase de trei ani:
cel ce-şi câştigă traiul din greerea corăbiilor;
şi cel ce-ntr-o zi îşi găseşte parfumul sufletului în căptuşeală unei nave cu pânze;
cel de garda la echinox, pe meterezele docurilor, pe lungul piepten sonor
al înaltelor baraje de munte şi pe marile ecluze oceanice;
cel, dintr-odată, pentru care se revarsă incurabilă suflarea întregii lumi
în duhnirea de mari silozuri şi antrepozite de mărfuri coloniale,
acolo unde mirodenia şi grăuntele verde se umflă în lunile ploilor
ca întreaga creaţie pe patul ei fad;
cel ce declara închiderea marilor congrese de orografie, de climatologie,
şi e chiar vremea de-a vizită Arboretul şi Acvariul şi cartierul fetelor,
şlefuitorii de pietre rare şi piaţă bisericii cu marii ei tremurători...

Cel ce deschide un cont la banca pentru cercetările spiritului;
cel ce intră-n arena creaţiei sale noi într-o foarte mare alarmă a fiinţei şi,
de trei zile, nimeni decât buna lui mama nu-i poate privi tăcerea,
nimeni decât cea mai bătrână din slujitoare nu-i poate descuia odaia;
cel ce-şi duce la izvor calul fără ca el să bea;
cel ce visează, în şelarii, un parfum mai arzător ca al cerii;
cel care, asemenea lui Baber, îmbracă mantia poetului, între două mari fapte de război,
spre a cinsti frumuseţea unei terase;
cel ce cade-n visare la sfinţirea unei nave şi pe timpan sunt asemenea urcioare,
ca urechi, înşirate pentru acustică;
cel ce ţine prin moştenire, pe teren de mâna moartă, cea din urmă rezervaţie de bâtlani,
cu frumoase lucrări de vânătoare, cu şoimărie;
cel ce ţine vânzare, în oraş, de cărţi foarte mari: almageste, portulane şi bestiare;
ce se-ngrijeşte de accidente de fonetică, de alterările semnelor şi de marile eroziuni ale graiului;
ce participă la marile dezbateri de semantică;
ce face vâlvă în matematică uzuală şi se complace în socotirea timpului pentru calendarul sărbătorilor schimbătoare
(numărul de aur, indictele române, epactă şi marile predici de peste an);
cel ce dă ierarhie marilor funcţii ale vorbirii;
cel cărui i se arată, în foarte înalt loc, mari pietre şlefuite prin insistenţa flăcării...

Aceştia sunt prinţi ai exilului şi nu au ce face cu cântul meu.»
Străinule, pe orişice ţărm al acestei lumi, lipsit de audienţă ori martor, ridică la urechea Asfinţitului un ghioc fără memorie:
Oaspăt precar la hotarul oraşelor noastre, tu nu vei trece deloc pragul Lloyds-ilor, unde vorba ta n-are curs şi ţi-e aurul fără titlu...

«Voi locui numele meu», iți fu răspunsul la chestionarele portului. şi pe masă zarafului n-ai de stârnit decât tulburare,
Ca marile monede de fier dezgropate de trăsnet.


Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Saint-John Perse



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.