Ferice planta care simte pe jumătate,
și mai ferice piatra că nu simte nimic;
durerea de-a fi în viață este mai grea ca toate;
în fața conștiinței orice abis e mic.
A fi, însă a nu ști nimic, ce drum te poartă,
și teama de cumplitul ce zace-n viitor…
Și siguranța că ești o dimineață moartă,
că beznele și viața din jurul tău te dor,
că nu cunoaștem și că doar bâjbâim ca-n febre
și carnea, rădăcină înfiptă-n negrul in,
și groapa ce ne-așteaptă cu crengile-i funebre,
și nu știm unde mergem,
nici de unde venim!...
Traducere – Ștefan Augustin Doinaș,
Ruben Dario, versuri alese, Editura pentru Literatură Universală, 1967
Distribuie: