Rânduri scrise la câteva mile după biserica Tintern La revisitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798 - William Wordsworth

RÂNDURI SCRISE LA CÂTEVA MILE DUPĂ BISERICA TINTERN
La revisitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798



de William Wordsworth



Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea
A cinci lungi ierni! Şi iar aud
Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte
Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată
Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe,
Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce
Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc
Peisajul cu liniştea cerului.
Ziua e sosită când din nou stau
Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd
Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,
Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,
Printre păduri şi desişuri se pierd,
Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură
Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd
Aceste vii, abia garduri vii, linioare
De neliniştit lemn devenit săbatic; aceste ferme păstoreşti
Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum
Ridicat, în tăcere, de printre copaci,
Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea,
Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,
Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc
Sihastrul stă singur.

Deşi de mult pierdute,
Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură
Cum e un peisaj ochiului unui orb:
Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului
Din târguri şi oraşe, mi-au zălogit,
În ceasuri de osteneală, dulci simţiri,
Apăsând în sânge şi simţite-n inimă-mi
Şi trecând chiar în mai limpedu-mi suflet
Cu liniştită refacere: - sentimente deasemenea
De plăcere neamintită; astfel, poate,
Cum nu au avut o influenţă comună
În acea mai bună parte în viaţa omului bun;
Micile lui, nenumite, fapte neamintite
De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred,
Lor le-am datorat poate alt dar,
De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvântată,
În care greaua şi trudnica greutate
A acestei neinteligibile lumi
E uşurată: - acea senină şi binecuvântată stare,
În care sentimentele blând ne-ndrumă
Până suflarea acestui înveliş corporal,
Şi chiar mişcarea sângelui nostru uman
Aproape s-a oprit, adormiţi suntem
În trup şi devenim un suflet viu:
În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea
Armoniei, şi-adânca putere a bucuriei,
Vedem în viaţa lucrurilor.

Dacă aceasta
Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades,
În întuneric şi printre multe arte forme
Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, când cei fără astâmpăr aleargă
Fără folos şi febra lumii,
Au atârnat asupra bătăilor inimii mele,
Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine
O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri,
Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine!

Şi-acum, cu străluciri de gând pe jumătate stins,
Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse,
Şi ceva dintr-o tristă perplexitate,
Imaginea minţii iarăşi învie:
În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea
Plăcerii prezente, ci cu plăcute gânduri
Că în ăst moment este viaţă şi hrană
Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper
Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, când întâi
Venit-am între-aceste dealuri; pe când asemeni ouălor de peşte
Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile
Râurilor adânci şi volburelor singuratice,
Oriunde natura purta, aproape ca un om
Zburând dinspre ceea ce urăşte, decât unul
Căutând lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci
(Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti
Şi toate animalicele lor mişcări trecând,)
Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta
Ce-am fost atunci. Cascada ce sună
Mă bântuia ca o pasiune: stânca înaltă,
Muntele, şi bungetul adânc şi împâclit,
Culorile şi formele lor, îmi erau atunci
O foame: un sentiment şi o iubire,
Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat,
Adus de gând, ori vreun interes
Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut,
Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sunt,
Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta
Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri
Au urmat, pentru a căror pierdere, cred,
Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat
Să privesc natura, nu ca în ceasul
Tinereţii fără de gânduri, ci auzind adeseori
Blânda, trista muzică a umanităţii,
Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă
Să înfrâneze şi să subjuge. Şi am simţit
O prezenţă ce mă tulbură cu extazul
Gândurilor înalte; un sublim simţ
A ceva mult mai adânc amestecat,
Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind,
Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu,
Şi cerul albastru, şi în mintea omului,
O mişcare şi un duh, ce poartă
Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gândiri,
Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sunt liniştit
Un iubitor al fâneţelor şi pădurilor,
Şi al munţilor; şi din tot ce vedem
Din acest pământ verde; din toată puternica lume
A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape,
Şi ce precep; foarte încântat să recunosc
În natură şi în limbajul simţirii,
Ancora gândurilor mele cele mai pure, doica,
Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet
Al întregii mele fiinţe morale.

Nici, poate,
Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult
Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă:
Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea
Acestui râu mândru; tu, Prietena mea cea mai dragă,
Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting
Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc
Plăcerile mele anterioare în luminile săgetânde
Ale ochilor tăi neîmblânziţi. O! încă puţină vreme
Pot să privesc în tine ce am fost odată,
Draga mea, dragă Soră! Şiaceastă rugăciune
Ştiind că natura niciodată n-a trădat
Inima ce o iubea; este privilegiul ei
Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte
Din bucurie în bucurie: fiindcăpoate astfel înştiinţa
Mintea ce este în noi, astfel ului
Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni
Cu gânduri înalte, încât nici limbi rele,
Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor,
Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate
Urâtele întâlniri ale vieţii zilnice,
Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura
Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim
E plin de binecuvântare. Astfel lasă luna
Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară;
Şi lasă vânturile din muntele umed limpede
Să sufle împotriva ta, şi în anii de după,
Când aceste extazuri neîmblânzite se vor împlini
Într-o încântare serioasă, pe când mintea ta
Va fi o casă pentru toate formele plăcute,
Amintirea ta o locuinţă
Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci,
Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea,
Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gânduri vindecătoare
De bucurie blândă îţi vei aminti de mine,
Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate,
De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud
Al tău glas, nici să văd din neîmblânziţii tăi ochi aceste străluciri
De existenţă trecută, vei uita tu atunci
Că pe marginea acestui încântător şuvoi
Împreună stăturăm; şi că eu, de-atât
Un adorator al Naturii, aici am venit
Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun
Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adânc
De iubire mai sfântă. Nici nu vei atunci uita,
Că după multe colindări, mulţi ani
De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii,
Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură
Mai dragi, atât pentru ele cât şi pentru tine.

Adăugat de: FEisu

vezi mai multe poezii de: William Wordsworth