Gară halucinată - Rene Char

Ingenioşi, deşi sunt în dizgraţie, rebelii care nu se găseau acolo înainte, elaborau simboluri,
analogii, o temeritate, suduri originale, o viaţă umană în folosul unei acţiuni unice care,
memorabilă, n-ar fi trebuit să scape decât unor indivizi indolenţi. La L’Estaque -
după un suflu de aer pur la nivelul pietrelor pentru helianteme luminoase- gara îşi împlineşte
revoluţia, dar e o revoluţie suferindă şi amintită, minunată. Astfel ne-am apropiat de ea,
deghizaţi în subiectul ei principal.

Secreta Estaque ascultă gara trezindu-se aşa cum au surprins-o într-o dimineaţă divinii.
Inconvenabilul cheamă cu un semn alb al braţului ceea ce va veni spre ea, şi tăcând o va duce de acolo.

Aici, printre numărul mic de cadouri asamblate, cine nu a văzut strălucind
această nuditate? Dar marea apropiată, cerul pulverizat, cel mai departe, cel mai sus,
o urmează cu o mişcare fericită.

„Singurătate a mea, unde-mi ţii dorinţa fugită?”

Sângele adormit este plăcut pe pumn. Tânăra zi nu pretinde o altă magie dovedită.
Cui nu i-ar fi frică de această agresoare goală?

„Sânii mei îţi arată un pământ de algă, un pământ de noapte.” Timpul unei surori identice.
În subteran nu e refugiu, ci numai corp deschis, conturat de zorii lascivi.

Preerie, regină a întregului spaţiu al oglinzii mute, vei accepta tu oare să dialoghezi
cu cerneala mea suferindă, să curbezi trestia verde fără să o auzi suferind?

Nu exista decât ea în mijlocul derâderii formelor care refuză să se lege,
numai ea, şi tăcerea ei neagră în independenţa ei liniştită.

Camera nupţială, acest imens tunel a cărui rumoare este aceea a unui cavaler rătăcit.

Iată timpul venit din grotele de oţel, de invizibilitate dementă. Pierdută este Sirena în faţa
căreia, demult, ferigile se exprimau, picătură după picătură.

Un gardian beat, acolo! El, Absurdul în acţiune. O privire pe jumătate moartă, supusă,
fixată rău pentru vecie.

Lung tren neperceput, deodată tăşnind, accelerând lacrimile noastre, îţi interzic oprirea.
O, papuci ai dragostei, doar voi puteţi să indicaţi bucuria, setea, frica! Nu aflaţi cine sunt!
Nu aflaţi. Şi eu mor.

Estaque, ştii tu, pahar spart în altitudine, trambulină florală, somn de hipnoză lent
neînţeleasă, noapte niciodată culcată? Ca o pasăre desenând portertul unei pisici
năucită, numiţi-mi Pământul, vă voi divulga ultima mea metamorfoză, sau prima mea migrare.

Traducere de Alina Savin

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rene Char