REFLEXIE

luni, 30 martie 2015

Soarta îmi este vicleană,
Mă închide într-o cuşcă...
Eu sunt animal de pradă,
Iar ea animal ce muşcă.

Mă transform în mii de feţe
Şi încerc să scap,
Nu găsesc uşi, nici ferestre
Eu - animal izolat...

Am prins zăbrelele în mâini
Şi gust din aer şi din praf...
Zâmbesc, absurd înnebunesc!
Mă strigă! Eu încep să tac...

Aş da foc într-un colţ la un copac,
Să ardă tot şi noi cu el,
Sufletul în destin evacuat
Să se mistuie, să fie condamnat!

Aş da foc, dar n-am chibrit...
Ş-atunci îmi sterg o lacrimă...
O să rămân aici un timp
Să aştept să mai cresc... eu sau copacul...

A venit soarta cu daruri
Şi îi văd întâia oară chipul,
Încerc să rup gratiile,
Să o sugrum, să sparg zidul.

Dar mă lovesc de mine!
În jur nu-s gratii, doar oglinzi...
Zâmbesc hain în colţul gurii,
Căci în mii de cioburi o să mă sparg!
Suspin! Nu urlu!
Nu e nimic...
Toţi oamenii încet, încet dispar...

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: