RCE - creaţii proprii

Doamne, cerul e senin,
Însă-n suflet e pustiu
Fă să plece norii grei
Care-au plâns până mai ieri.

În ziua- n care n-oi mai fi
Să-ți amintești ce mi-a plăcut,
Să-mi pui o floare pe mormânt,
Să râzi de parcă acolo aș fi

Mai știi cuvântul acela pe care l-ai rostit
Cu-n glas de mângâiere ce în suflet s-a lipit?
Și zilele păreau eterne lângă tine...
Acum e tot mai greu să îl simt ca pe o amintire.

Mi-i foarte dor de tine
Și nimănui nu-i pasă
Nici ție al cărui dor
Îl port ca pe o rană.

Voi semăna în sufletul cuprins,
De razele iubirii, mângâiere
Voi aștepta să înflorească din abis
Cuvinte care strigă a mea durere.

Cât pașii încă-i pot mișca
Aș vrea să-ajung până la tine
Să-ți spun ce greu mi-a fost cândva
Când nu te-aveam, aici cu mine.

Ce voi lăsa în urma mea
Când voi pleca dintre cei vii
Pe cei ce morți au fost cândva
De mâine îi voi regăsi.

Doamne, cred că m-ai uitat,
Căci un colț din suflet plânge
Și ocări s-au adunat...
Nefondate pe-a mea frunte.

Când răsăritul ne desparte...
Te aștept aici la asfințit,
Căci visul meu este departe
De a se fi împlinit.

De cioburi inima- mi se face
Tu Doamne, te rog întregește-o
Și dă- mi neliniștilor pace,
Iar mintea mea înțelepțește-o.