Aventurierul II - Rainer Maria Rilke

În acele zile – (nu, nici una
n-a fost), când torentu-i contesta,
ca străină, subterana-i grea
și-l izbea, crescând, de pietre-ntruna
din boltirea-n luptă-ntotdeauna,

și-amintea iar unul dintre nume
brusc, pe care-odată le-a purtat.
Și știa că vieți veneau, anume
când le ispitea; înfrigurat

și amenințat, el mai departe
calde vieți venind din moarte
le trăia mereu intens;
sau, venindu-i vieți neconsumate,
să le-nalțe el știa pe toate,
și aveau din nou un sens.

Sigur nu era ades de sine
și el tremura: Eu sunt - - -
Cu ibovnicul unei regine
totuși semăna curând.

Și mereu era o întâmplare:
de adolescenți destine care,
ca și cum n-au fost riscate-abrupt,
refuzându-le, s-au întrerupt,
el le atrăgea în el, tăcând;
căci al părasiților cavou
trebuia odată doar să-l treacă,
și parfumu-a ce puteau să facă
în văzduh plutea din nou.



Traducere Mihail Nemeș

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.