Lamentația poetului pentru iubita sa - Radu Stanca

Pe tine te laud, prea frumoaso, pe tine
Și ție, prea tainico, ție mă-nchin,
Căci tu ești lumina ce stă trist pe mine
Și tu ești uimirea de care sînt plin.

Pe tine te cînt, prea înalto, pe tine
Făptura ta-ncinsă cu straie de preț,
Urechile tale rotunde și fine
Și șoldul tău cald care tremură-n jeț.

Domnița-ntocmită din fum și-ntîmplare,
Fecioara cu sufletul trist și frumos,
La tine visez și culcat și-n picioare,
Pe tine te cînt și pe cal și pe jos.

Pe tine, căci nu e nici floarea din glastră,
Nici floarea din baltă, nici floarea din crîng,
Atît de supusă și-atît de albastră
Ca tine, cînd vin să te strig și să plîng.

Ai pielița albă cum lebăda n-are,
Ai taine cum nici împărații nu au
Și totuși lași ochii în jos cînd strig tare
Că numai pe tine te cînt și te vreau.

Îți văd printre gratii brățările multe
Și-ti văd prin fereastră rotunzii tăi sîni,
Dar paznicul negru nu vrea să m-asculte
Și-ntruna-și asmute sălbaticii cîini.

De nu mai știu cîte netrebnice zile
Vin fără nădejde sub turnul tău sur,
Pe strunele roșii, ard cîlți și feștile
Și-nconjur cetatea de jur împrejur.

Dar totu-i zadarnic, căci tu ești aceea
Închisă-ntre turnuri de-un domn veninos.
Anume-ntre turnuri și-anume cu cheia
Ca eu să mă tîngui amar aici jos.

Zadarnic ți-s ochii ca verzile lacuri,
Sprînceana ca arcul cu care lovesc,
În tristele tale și goale iatacuri
Eu nu pot să intru și nici să privesc.

Zadarnic ai șolduri ca pînzele prinse
Pe vasul pornit cu furtuna în larg.
Că nu pot să-ți mîngii călcîiele-ncinse
Și nici așezarea de piatră s-o sparg.

În van port cuțitul cu teaca de aur
De brîul meu negru cu lanț atîrnat,
Că nu e balaur, temutul balaur
Ce-aicea te ține sub zidul crăpat.

Și nu e nici tata să-l umplu cu daruri
Și nu e nici mama pe mîini s-o sărut
Și nu e nici hoț să-l astîmpăr cu zaruri
Și nu e nici crai să-l pot frînge pe scut.

Ci domn care doarme cu mîna sub ceafă
Prin cîrciumi ascunse și bea ne-ncetat
Din plosca ușoară și groasă carafă
Rîzînd că te știe sub lanț ferecat.

Iar eu mă-nvîrtesc în zadar lîngă podul
Ce sta ridicat ca un deget în vînt
Și nu știu-n ce fel i-aș putea tăia nodul
Și nu știu-n ce fel aș putea să te cînt.

Căci gura mea n-are putere atîtă
Întreaga ta laudă s-o poată cînta.
Că prea ești frumoasă și prea în urîtă
Cetate în care eu nu pot intra.

Și, vai, cît aș vrea.
Doamne, vai cît aș vrea.

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Radu Stanca