Și poți tu să-mi batjocorești agonia, atât de calmă
În strălucire fără nori, Regină a nopții argintii?
Poți voi, floricele, să-ți răspândești balsamul parfumat
Printre pietrele perlate de rouă care strălucesc atât de puternic?
Și voi, vânturi sălbatice, așa puteți dormi atât de liniștit
În timp ce furtuna pieptului meu pulsează atât de sus?
Pot demonii feroce ai nopții să se odihnească pe dealul acela,
Și, în conacele eterne ale cerului,
Pot conducătorii furtunii să zacă în tăcere neputincioasă?
Ascultă! Aud muzică pe aripa zefirului,
Plutește mai tare de-a lungul cerului netulburat;
O zână a atins cu siguranță coarda nevăzută--
Acum, slabe în aerul îndepărtat, murmurele mor.
O vreme, liniștește valul agoniei.
Acum - acum se umflă mai sus - din nou, jale aspră
Se ridică odată cu melodia trezitoare.
Din nou, chinuri aprige, așa cum știu demonii,
Într-un mare mai amar, mai slab, pe acest pieptul sfâșiat curg.
Ridicați-vă, spirite nevăzute ale furtunii,
Voi, menestreli nevăzuți ai cântecului aerian,
Revărsați mareea aprigă în jurul acestei forme singuratice,
Și rostogoliți cel mai sălbatic valuri al furtunii.
Lansați fulgerul roșu, înaripați fulgerul bifurcat,
Revărsați din dealurile voastre formate din nori vuietul tunetului;
Treziți vârtejul - și lăsați oceanul să se năpustească
În cel mai aprig tumult pe țărmul legănat,
Distrugeți această viață sau lăsați ca structura pământului să nu mai existe.
Da! fiecare legătură care mă leagă aici este moartă;
Soartă misterioasă, mă supun poruncii tale,
De vreme ce speranța, pacea și bucuria, căci au fugit,
Vin, putere teribilă, vin.
Apoi, peste acest suflet ruinat, lasă spiritele Iadului,
În triumf, râzând sălbatic, să-i batjocorească durerea;
Și deși cu cele mai cumplite dureri inima-mi se umflă,
Voi repeta din nou strigătele lor mortale,
Blestemând puterea care n-a făcut niciodată nimic în zadar.
Distribuie: