Pe deal - George Coşbuc

I

Ah, e mult de-atunci! Cărarea
Netedă pe deal urca;
Dealul plin de flori era
Și albastră zare.

Azi poteca e urâtă,
Face cotituri în drum,
Dealul e cu spini acum,
Zarea mohorâtă.

Nu mai sunt copii s-alerge
După cuiburi, după flori!
Și pe culmi, în sărbători
Nimeni nu mai merge!

II

Mai trăiești, și-ți merge bine,
Vechi străjer? Nu m-ai uitat
E de mult de când n-am stat,
Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gândul,
Vecinic nemișcat să stai;
Vezi, de-atunci eu alergai
Lumile de-a rândul!

Ce te miri? Eu viu, fârtate,
Trist așa și liniștit -
Sunt bătrân! M-au obosit
Căile-alergate.

Tu cântai, și-n depărtare
Eu priveam râzând pe lunci:
Eu m-am cumințit de-atunci,
Râd așa de-arare!

III

Iar de-aici, din zarea culmii,
Șir de dealuri eu privesc;
Culmea lor o-mpodobesc
Ca și tine, ulmii.

Satu-n vale pe-o colină,
Mic și vesel: colo-n fund,
Uite-l verde și rotund
Nucul din grădină!

Iar, pe sub colină, râul
Curge-ncins pe lângă ea
Tocmai cum pe draga mea
O încinge brâul.

Și zburdalnic de pe coaste,
Gurușe pârâie cad;
Plopii stau pe mal, la vad,
Ca soldații-n oaste.

Plopii! Mă cunosc ei bine.
De copil!... Acum șoptesc,
Dau din cap și lung privesc
Buimăciți spre mine.

IV

Iată luncile nainte;
Gardul țarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
Și de ast-aminte.

Gardul, în copilărie,
Vecinic l-am asemănat
C-un nebun care-a plecat
Razna pe câmpie.

Și râdeam, făcându-i glume;
El tăcea răbdând mereu.
Câte n-am văzut și eu
De atunci pe lume!

Am văzut, mânați de soartea
Vremilor, băieți sărmani
Alergând pe la dușmani
Ca să-și afle moartea!

Gardu-n zări râzând s-afundă,
Și mă tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
Gata să-mi răspundă!

V

Pe sub marginea pădurii
Boii pasc pe lângă car;
Din pădure geme rar
Zgomotul săcurii...

Văd, în zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Râd pe drum și hohotesc
Ca nește nebune.

Albe poartă-n mâni cofițe;
Albe rochii fluturând,
Fug pe dealuri scuturând
Roua din cosițe.

E duminică. Din vale
Se ivesc răzleți flăcăi,
Toți își fac pe-ascuns din văi
Către codrii cale.

Sus senin și jos verdeață!
Ce cuminte-i să trăiești,
Când ți-e dat să stăpânești
Numai o viață!

Mai demult... ah, toate-acestea
Mai demult s-au întâmplat!
Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
Când s-a-nchis povestea!

VI

Dar auzi... ce jalnic cântă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat.
Ruga lor e sfântă.

Ele plâng, și mi se strânge
Inima cum stau și-ascult,
Ele plâng și tot mai mult
Prin văzduhuri plânge.

Nu-i nimic, nimic în fire
Mângâios ca glasul lor!
Iat-am tresărit ușor
Ca de-o nălucire.

Îmi părea că după mine
Cântă ele - și sunt viu!
Doamne, și-mi era-n sicriu
Negrăit de bine!

VII

Toți au dreptul câteodată
Să se piardă-n aiurări!
O, dar nu pentru visări
Ni-e viața dată!

Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiți ce sunt!
Șoimul se rotește-n vânt
Și spre ei s-aruncă.

Ei poeți sunt ai câmpiei,
Șoimul este-al lor despot -
Firea lumilor e-n tot
Chipul tirăniei!

Legea ei e-nlănțuirea
Unui șir de nedreptăți:
Dar eu văd de-atâtea dăți
Ce cuminte-i firea!

Numai prin nedrept ea poate
Pe cel slabi să-i facă treji,
Pe fricoși bărbați viteji
Dând schimbării toate.

VIII

Nu mă plâng! Îmi pare mie
Uneori că sunt învins,
Sufletul mi-l simt cuprins
De melancolie.

Iar atunci îmi vine plânsul.
Sunt copil, și plâng ușor!
Plânsul meu e-al tuturor
Ce păcat e-ntr-însul?

Când mă văd în prada sorții,
Plâng - eu știu! - dar nu mă plâng!
Mă-ndoiesc, dar nu mă frâng
Gândurile morții.

Soartea pe nderept mă bate;
Poate e mai bine-așa!
Iată, suferind, voi da
Șoimului dreptate!

Plâng? Dar lângă leagăn cântul
Mamei de-obicei e trist -
O, eternule psalmist,
Mare ți-e cuvântul!

„De durere, chin mi-e somnul;
Fac și fiere traiul meu:
Dar tu laudă mereu,
Suflete, pe Domnul!''

Adăugat de: Buzan-Cioltea Șerban

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc