Pat de zăpadă - Paul Celan

Ochi, orbi ca lumea, în crăpătura morţii: Eu vin,
formă dură în inimă.
Vin.


Perete abrupt oglindă a lunii. Coborând.
(Lampă murdărită de respiraţie. Sânge ca aţa.
Suflet ca norii, încă o dată aproape de formă.
Umbră cu zece degete – împreunate.)


Ochi orbi ca lumea,
Ochi în crăpătuta morţii,
Ochi ochi:


Patul de zăpadă de sub noi amândoi, patul de zăpadă.
Cristal împrejurul cristalului,
zăvorâţi în adâncul timpului, cădem,
cădem şi stăm şi cădem.


Şi cădem:
Am fost. Suntem.
Suntem o carne cu noaptea.
În feluri, feluri.


Sus, fără zgomot
călătorii: vultur şi stea.


Jos, după tot, noi,
zece la număr, poporul de nisip. Timpul,
cum să nu, are
şi pentru noi o oră, aici,
în oraşul de nisip.


(Povesteşte despre fântâni, povesteşte
despre cununa fântânilor, roata fântânilor, despre
adâncurile fântânilor – povesteşte.


Numără şi povesteşte, ceasul,
şi acesta, trece.


Apă: ce
cuvânt. Te înţelegem, viaţă.)


Străinul, nechemat, de unde,
oaspetele.
Rochia lui picurătoare.
Ochii lui picurători.


(Povesteşte-ne despre fântâni, despre –
Numără şi povesteşte.
Apă: ce
cuvânt.)


Rochia lui şi ochii, el stă,
ca noi, în plină noapte, el arată
înţelegere, el numără acum,
ca noi, până la zece
şi nu mai departe.


Sus,
călătorii
rămân
de neauzit.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Paul Celan



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.