Poezii despre Patrie:

Să se știe

Nu voi să-ncrunt, nelegiund pământul
Pe care îl știau străbunii noștri, sfânt,

Trec vremurile și se scriu faptele-n carte,
Cine uită trecutul, adevărul îl doare în parte.
Unitatea și drumul ne sunt arătate clar,
Istoria nu iartă nimic din ce s-a făcut amar.

Limba română ne ține de vatră,
ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,
ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,
povestea străbună ce nu s-a uitat.

Am spus lumii într-o zi:
„Suntem liberi, vom păși!”
Moldova și-a luat începutul,
Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Stai nemișcat într-un loc senin,
Cu gândul la neamul tău divin.
Fii ctitor al vechii catedrale,
Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Țara mea, te simt departe,
ca un vis ce nu mai vine.
Îmi rămân în gânduri toate
nopțile ce-au ars în tine.

Mor sărac, dar în țara mea,
Sub cerul blând ce-mi stă de stea,
Cu mâinile băgate-n lut,
Dar cu credința că am făcut

N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul

În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,
trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.
El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,
despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.

Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,