Poezii despre Părinti:

E miez de iarnă, e un ger cumplit
Și m-am trezit cu greu de dimineață
Am băut ceai cu pâine și dulceață
Și-apoi la drum cu tata am pornit.

Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

Ne mor părinții și le plângem soarta
Căci viața iute își învârte roata...
S-a rupt din suflet sufletul de tată
Și rana ce-a rămas e-nsângerată.

În fiecare noapte
Te văd, micuță stea,
Cum tainic, de departe,
Veghezi asupra mea.

Îmi pare rău în seri mustind a noapte,
când liliecii se arunca-n zbor,
că nu v-am spus, chiar în frânturi de șoapte,
Cât va iubesc și cât îmi e de dor!

Îmi plouă în suflet cu scaune goale,
Iar pâinea e lavă curgând ca un iad
Și aburi duc lacrimi de dor și de jale
spre cerul ce curge în timpul nomad.

Ce toamnă se perindă peste lume
Și cum se veștejește totul, tată;
Dorul greu și lipsa de-al tău nume
N-o să veștejească niciodată…

Steaua pe cer să lumineze
O floare ce se stinge-n suflet
E sângele din piatra care ţese
Doar amintiri fără răsunet.

Cu lacrimi te chem azi pe tine,
Să vezi uneori cât mi-i de greu,
Furtuna, vânturi reci trec prin mine,
Tu ești ajutorul meu mereu.

Tot ce-i verde... se ofilește

Nu-mi stăvilesc dorința, mamă!
Și ieri și azi și nopți de-a rândul