Torquato către Leonora - Panait Cerna

Surâzătoare m-ai supus, iubire,
Şi dulce mâna ta m-a-ncununat...
Ai fost aieve tu, dumnezeire,
Ori numai te-am visat?
...Ce vânt a pustiit cărarea mea ─
Ce pas nebun al soartei?
Ieri, glasul tău ce-aproape răsuna,
Iar astăzi ce departe-i!
Ieri, sceptrul regilor ş-al tinereţii ─
Iar azi toiagul bietului proscris!
O! Leonora cer pe veci închis!
Mai dulce decât orice vis al vieţii,
Tu n-ai fost vis, tu n-ai fost numai vis:
Mi-o spune asprul cântec al furtunei,
Ce-acum sub frunte-mi s-a dezlănţuit ─
Mi-o spun, şoptind, şi frunzele cununei
Ce cu eternul chin m-a logodit!...

Şi cât era de limpede izvorul,
Când a trecut cu setea-i călătorul!
Cum mulţumeam puternicilor zei
Că se-ndurară să te ştiu pe tine ─
Şi cum mă socoteam în rând cu ei,
Când umbra ta trecea pe lângă mine!...
În urma ei, cu dulce-nfiorare
Plecam uşor pleoapele-arzătoare,
Şi ore-ntregi mă îngâna, duioasă,
A visurilor tânără crăiasă:
Vedeam privirea ta de suflet plină
Ş-a frunţii tale marmură senină,
Bogatul păr ce-n unde lucitoare
Cădea pe umeri paşii tăi, măreţii:
Biruitorul mers al frumuseţii

Ce-a răsărit din valuri legendare...
Trăiam visând... Nădejdea, lângă mine,
Îmi presăra cărarea cu lumine...
O stea de-argint, în păru-i lucitor ─
Pe umeri albi, aripi nerăbdătoare:
Aşa mergea-înfrăţită cu-al meu dor
Copila cea etern surâzătoare,
Cu braţul alb întins în viitor...
Trăiam visând: Acesta e Amorul?
Dar unde-i arcul lui, săgetătorul?
Şi unde-i rana-n veci nevindecată?
...Un gând abia pătruns ─
Un glas din cer, ce caută răspuns
În două inimi gemene deodată ─
O muzică-auzită
În somnul cel mai drag al dimineţii,
Şi care peste viaţa ta răpită
Adie-atât de blând, de lin, alene,
Atât de dulce o topeşte toată
În lumi aeriene,
Că n-ai mai vrea să te deştepţi vreodată ─
Şi tremuri să nu steie cântăreţii,
Să nu recazi în frânele vieţii...
........................
Ah, cine i-a gonit? De ce tăcură
Atât de fără veste cântătorii?
Când m-am trezit, când ochii mei văzură ─
Nădejdea-n zare se pierdea cu norii.
Rămâi! Rămâi!
Dar umbra nu se-ndură...
Şi-n gândul meu, cu vuiet de vâltoare,
Se împletesc dureri şi sărbătoare ─
Tot ce-am visat şi toate câte fură...
Şi-n veci nu voi putea, din amintire,
Să sting strălucitoarea ta icoană,
Întâiul fulger, cea dintâi privire,
Din care-atunci sorbeam dumnezeire ─
Iar azi durere pentru vechea rană!

...Vibra de dulce freamăt tot palatul:
Pe feţe râs zglobiu; în ochi ─ văpaie;
În arcuri salbe de lumini vioaie;
Iar crini de-argint şi trandafiri ca para
Îmbrăţişau coloanele....
Ferrara Sărbătorea mărirea ei de pace.
Deodată parcă nimeni nu respiră.
Şi, din tăcere-adâncă, se desface
Un glas de înger, însoţit de liră:
În corzi de-aramă, mâinile vrăjite
Aci fugeau, aci se-ngemănau,
Iar frunţile pe mână se lăsau ─
Prelung, privighietori îndrăgostite
Din sufletele noastre răspundeau....
Urzeam din nou la visuri înmiite,
Ce niciodată nu sunt împlinite
Şi toate cu putinţă ne păreau...
Ci tainic ochii tăi mă-nvăluiră:
Un negru văl căzu pe lumea toată ─
Din tot ce-a fost n-a mai rămas, deodată,
Decât, ca-n fund de zări, doi ochi ş-o liră ─
Şi sufletu-mi ce-n ritmul ei respiră.
...Icoanele s-alungă-n mintea, mea:
Ocrotitori şi albi, deasupra ta,
În dulcele suspin al adierii,
Se legănau salcâmii primăverii,
Şi, clătinându-şi vârfurile-n floare,
În mii şi mii scântei tremurătoare
Sfărâmau lumina soarelui de mai
Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălai...
Pe-a frunţii tale marmură senină
Lumini şi umbre se-alungau...Părea
Că îngerul ascuns în umbra ta,
Te mângâie, cu mâna-i de lumină,
Pe păr, pe ochi, pe lângă tâmpla fină...,
Simţii atunci cât de frumoasă eşti,
Ş-un val de foc mă-nvălui deodată,
Iar inima-mi se strânse, fulgerată
De gândul: Pentru cine înfloreşti?
Tăcut m-apropiu... Tu, ca-n vis, mă cerţi:
"De ce aşa târziu şi trist, Torquato?"
Şi dulce m-ameninţi, zâmbind mă ierţi ─
Şi iarăşi fruntea mea ai luminat-o...
........................
Orbire! Cânt nebun de visător
Îndrăgostit de propria-i ruină!
Cum a putut o rază de lumină
Să tulbure cel mai curat izvor?
Au cine-a spus că zeii sunt senini?
Întreagă ura lor am cunoscut-o!
Orbit de fulgere, reintru lin;
În liniştea ce-o clipă am pierdut-o.
Un joc e tot! Fugara fericire
Îmi pare o cerească povestire,
Pe care-am auzit-o, lăcrimând,
Din graiul dulce-al mamii picurând.

Ci iată! se sfârşeşte blândul mit ─
Povestitorul merge să se culce ─
Luminile se sting ─
Ce cântec dulce
Trecu pe drum? Zâmbind, am adormit
Cu laurii pe frunte, ca în zori
Să mă deştept cu spini în locul lor...


Convorbiri literare, XLII, nr. 2, februarie 1908

Note
1. Torquato Tasso (1544-1595), poet italian, autor al cunoscutei epopei Ierusalimul liberat. Din pricina amărăciunilor îndurate în viaţă, ultimii săi ani au fost întunecaţi de nebunie. Destinul lui, reprezentativ pentru nefericirea poetului în societatea acelei vremi, a inspirat şi o cunoscută dramă a lui Goethe.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Panait Cerna