Domniţa din vis - Panait Cerna

Cum se ridică negura, pe lună,
Plutind în visuri albe ─ pân' se-mparte...
Cum cântă crângurile de răsună,
Când râde dimineaţa de departe;
Aşa-mi îneci tu inima de cânturi,
De-o sete care nu se mai alină!
Aşa mă urci spre veşnice pământuri.
Domniţa mea, cu ochii în lumină ─
Cu ochii tăi în care se adună
Cerescul foc al stelei din tărie,
Cu albul chip al tău de zee bună,
Cu zâmbet de eternă curăţie...

Pân' nu te-am întâlnit în lumea toată
Voioasă pribegia îmi părea;
Ci-n visul meu tu ai trecut deodată
Şi am simţit atunci cât e de grea...
Luceai ca steaua ce-nfloreşte zarea,
Şi sufletu-mi din noapte te-a chemat,
Dar, măsurând cu spaimă depărtarea,
Tăcut s-a-nchis în el, ─ s-a-nmormîntat...
Ci de-ţi plecai urechea, în tăcere-i
Acolo-n fund tu ai fi auzit
Un glas ce numai luptă şi durere-i ─
Un strigăt după sufletu-ţi iubit...
Şi iată! Astăzi e chiar el cu mine...
Te simt, te mângâi şi mă-ntreb mereu
De-au fost vreodată în trecutul meu
Acele zile reci, pustii de tine...
N-au fost! Răspunde lunca-ntinerită...
N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor ─
Ah, inima-mi de vise-i cucerită
Ca martie de muguri şi de flori!
A crângurilor veselă beţie,
Când se vesteşte-n răsărit lucirea,
E un suspin pe lângă fericirea
Din sufletu-mi ce azi se-nchină ţie...

Dă-mi mii de ochi, dă-mi stelele din slavă,
Să te privesc cu drag o veşnicie!
Ah, daţi-mi mii de coruri de dumbravă
Şi mii de braţe care s-o reţie!
Căci ea, copila raiului, iubirea
Prin sufletu-mi îşi face astăzi cale...
Sub cer trăieşte numai fericirea ─
Şi eu, ecoul cântecelor sale...

*

E ora când se culcă pământenii
Şi numa-ndrăgostitul rătăceşte;
Când la răscruce priveghează genii.
Iar râul şopoteşte ─ şopoteşte...
Când luna ca o liră de lumină
Atârnă peste plaiuri argintate
Şi prin cântarea ei de taină plină
Descântă mii de valuri legănate;
Când după melodia cea din fire
S-aruncă mii de inimi ce visează ─
Şi mii de veacuri spun de fericire
Din fiecare strună-a ei de rază...
Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii
Şi te cufunzi în lumi ce-au fost odată ─
Şi-n fiece cântare deşteptată
Auzi cum bate sufletul naturii...

Şi noi avem o rază de iubire
Pe lira veacurilor ce trecură ─
Şi noi suntem o caldă tresărire
A inimii ce bate în natură...
Şi ne oprim ades în aiurire,
Şi ne oprim la fiecare pas ─
Şi-acum te văd întreagă-n strălucire,
Acum pe chip o umbra ţi-a rămas...
Iar tu te-apleci ades la câte-o floare:
Ai vrea s-o rupi şi să mi-o dăruieşti,
Dar ea se apără cu-o tremurare ─
Şi tu o ierţi, iubito, şi zâmbeşti...

Iar altele ca mâini împreunate
Ce-ocrotesc o flacără de vânt,
La orice adiere legănate,
Se-nclină visătoare la pământ...
Acea văpaie care e în ele
O trec din floare-n floare cât trăiesc ─
Pe ceruri ne urmează mii de stele,
Şi mii de flori în raiul pământesc...
Şi ea, copila visului, iubirea,
Se-nalţă uriaşă pân' la cer,
Ca flacăra ce poartă amintirea
De unde-a smuls-o-n vremi un braţ de fer.

Şi din adânc, din pacea slăvii-albastre,
Din sufletul luminii ce se cerne,
S-aşează peste inimile noastre.
Ceva din liniştea celor eterne.


Convorbiri literare, XLIX, nr. 1, ianuarie 1915


Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Panait Cerna



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.