Pământule, mamă, șarpe de lut

joi, 01 mai 2025

Pământule, mamă, șarpe de lut,
câte flori și iarbă verde au răsărit din subteranele tale, golfuri flămânde de lotuși.
Luptători neînfricați și cai cu coamă deasă au plesnit și au săpat cărări pentru cetăți. Păstorii albi au cules podoabe din comorile tale și femeile lor și-au pus cercei din fluturi la urechi.
Mare scită, soră vitregă, de tată celest, tu care nu seci nici arsă de galbenul dogoritor al soarelui și al zeilor săgeți scânteinde, nomadă de apă ce îți trimiți fiii să lupte cu spuma îmbrăcată în furtună cu mâinile ce împletesc naufragii de gheață.
Numai voi putea-veți înțelege iubirea mea mișcătoare, umbrele tremurătoare ale cordului meu vișiniu și buzele astea renăscute, buze albăstrind neființa și brațele astea două valuri de căldură deasupra laptelui de foc.
Eu îmi așez amorul la masa lungă cu oaspeții întinși către potirele cu struguri copți.
De marmură am ochii săraci în templele de zbucium.
Ciocnesc cu oasele obosite și laud timpul nescris, ofrandă liliacului și peștilor cu cozile viori.

Culcușul meu e tras de cai care alăptează firul uscat de iarbă și adapă puiul de elefant.
Ca o priveghetoare cu glasul înșirat pe corzile de harpă îmi cânt îngemănată plânsul pe patul gol și vreau acasă să scriu pe lemn, să cioplesc hârtia, să-i fac gură, picioare și păr ondulat sau întins să-i pun ca bicele sacre, ca negre povești.
Mă dor femeile din mine și sânii lor mulși și supți, mă smulg din pietre, din Dunăre, nimfomană apă ce-și deschide gurile atee și se varsă în miezul meu de veșnicie.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.