Poveste din Fanar - Palaghia Eduard Filip

Hei, cruntă soartă avuse Hamza Surul!
Striga un menestrel pe drumul din văioagă.
Și doar slujbașîi cețîi îl îndemnau la șagă,
și numai vinul aspru îi domolea conturul.

Ce viață ostoită în dorul de stihie,
cât zbucium verde-n steagul ce-și purta,
cum drămuia odoare când focu-și domolea…
și cine, de nu vinul, îl ostoia-n pustie ?

Când se născuse Hamza, în satul dintre vii,
într-un brumar de-amiază, când mustul se-ntețise,
îi așternuse mama șirag de vise-nchise
printre cotloane-ncinse cu iz de mucava.

Părea că numai vântul, ce-ntârzia să bată
putea să îl alunge din netezimea stepei,
și doar cotoiul sprinten, înfășurat în vată,
dansa printre prigorii cu damf de menuete.

L-au luat păgânii-n-șei, când răsfirară satul,
și l-au trimis cu carte, plocon pân’la Stambul,
printre odăjdii scumpe, în mantiile sul,
neînțărcat și gureș, ghiaur în miez de tul.

Prin caravan-seraiuri, printre necredincioși,
el, micul prunc de suflet, cu ochi bătrân-sfioși,
avea să-și cate soarta, în zgomot de hanger,
prunc pripășit prin stepe, copilul-ienicer.

S-a ostoit cu anii, și-a luat cadâne zece,
s-a rupt de omenie și de-orice legământ,
visa : cu Bafometul în ceriuri va petrece,
avea-va muieret...cât nu e pre pământ!

Și a venit și leatul, și ziua norocoasă,
când Hamza cel plecat, în jafuri peste ape,
primi un dangăt simplu, de clopot, de acasă..
și sufletu-i începe, încet să se adape…

E iarași prunc, e Amza, cu gângurit de rază,
copilul cel pierdut, prea jefuit de sine,
îi vine chipul Mamei, îi vine să se-nchine...
și plânge-albit de drumul pieptiș, ajuns la Oază.

Discurs în oază

Oare din deșertu’acesta mi s-au izvorât strămoșîi ?
Să citesc nisipu-n fire ? Să ascult cântând cocoșîi ?
Câte-n lume-s așezate, ca-ntr-o putină de fag !
Câte drumuri stau ițite într-o coamă de ciomag…

Nu! E sigur! Nu-s acasă! Ăst deșert înveninat
doar sminteli de urlet cheamă, ca o scândură de pat!
Nu-i nimic aici să-mi miște băierile de la suflet,
nu-i nimic să mă încânte, să îmi deie mers și umblet!

Cum să-ți spun? Acel acasă, dinspre cețurile mințîi,
pare că-mi dezmiardă-ntruna amintirea ce-s părințîi…
Azi, doar locul de popas! Loc de-odihnă pentru cai.
Împărțiți-vă în cete, precum fii lui Kublai!
Și, în zorii diminețîi, umpleți orișice burduf,
apa oazei ne va duce mai departe, prin zăduf.

Călări-vom înspre locuri din povești șeherezade,
aburca-vom creste-nfipte în izvorul care cade
răstignit pe firea lumii, printre-abisuri de smarald,
înveliți într-o vâltoare cu miros de mir de nard.

Mulți donumi vom rupe-n umblet, murgi cu suflete de corbi,
să ajungem la cetatea cu derviși bătrâni și orbi,
rotitori precum o lume, învelită-n lut și-argilă,
învârtindu-se-n iluzii dezvelite de-o feștilă.
Și-om ajunge, ieniceri ! Nimeni n-o să ne înfrunte,
Vom ajunge! Și-l vom prinde pe Bătrânul de pe Munte.
Îl vom pune-n lanțuri aspre pe-ăst copil de roxolan,
viața lui e doar povestea ce-o va zice-al nost’ Sultan !

Să purcedem dimineața, ca un gând de ametist,
în pristolul oazei spâne să lăsăm tot ce ni-i trist,
să-nșeuăm toți caii cețîi, să iuțim toți caii mințîi,
Hai cu mine, măi copii! Poate ne-om găsi părințîi!

Neliniște

Doar soarele răzbate, ca un domol bondar,
pre crestele de munte, ițite-n zarea sură.
În satul de pe coastă, ca-ntr-un agheasmatar,
mirenii, popa, ceilalți, în prag de arătură,
se strâng cu mic cu mare, ca spicele-n hambar.

E zvon de iureș aspru, bat clopote departe,
și maicile strâng pruncii în pliu de fotă strâmtă,
ca-n calendare sfințîi, bărbațîi-s la o parte,
simțind cum înserării privighetoarea-i cântă.

Vin zvonuri grele-n muget de zgomote de cai,
fug lupii dinspre codrii, stau vulpile în tremur,
întreaga fire-i mută, ca după un cutremur,
și nici un semn nu vine din gurile de rai.

Nici de la mănăstirea, ascunsă-n cea văioagă,
știută din vechime c-alungă norii grei,
n-a mai venit vreo carte, sau vreo domoală șagă,
nici stele nu sunt multe, pe cer sunt numai trei.

Ce soartă ne asteaptă? Șopteste-ncet un moș,
Păgânătatea-i colo, și nu e chip de șagă!
Eu cred că-mi iau amarul, îl pun într-o desagă.
Și plec cu Dumnezeu, ca fumul de pe coș.

Plecăm spre mănăstire, șoptesc cinci gospodine,
ne-adăpostim acolo, și pruncii-i luăm cu noi,
Și poate trece iute urgia care vine,
Lăsăm pădurii rostul și carele cu boi.

Ne răzlețim, cu toții , ne-mprăștiem pe munte,
luăm oile cu noi, și câinii cei flocoși,
și poate norocoși,
cu preotul în funte,
ne vom salva de iureș, spun unii firoscoși.

Părintele zâmbește, încrezător de sine,
sărută Crucea Sfânta ce-i răstignește straiul,
și spune adunării, ce-acum umpluse plaiul :
Să nu fugiți, copii! Eu știu că va fi bine!

Dacă priviți spre Cer, unde-s puzderii stele,
veți întelege-n fine că Domnul ne-a dat Semn:
Rămas-au numai Trei, și Ele-s un îndemn
să nu fugim de-acasă, căci stelele acele,
nu-s aștrii morți născuți în văgăuni de-un zeu,
ci sunt Treimea Sfântă, e Însuși Dumnezeu!

E semnul că rămânem, aici, la vatra noastră,
și eu, și voi, cu toții, ca florile-n fereastră!


Focul

Colb ițit din bruma diminețîi,
ca din mugurii de viață
se răsfiră-n cețuri repezi,
și-n apocalipse moi. E ceață!
Vine vuiet de potcoave.
Și desțelenirea stepei își zbicește
Cerul - candelă albastră.
Vântul ce mirosuri prididește...

Mii de zbateri de copite, de alămuri, zvon de moarte,
Se-ntețesc pe drum de țară, și,
Când soarele desparte,
Orizontul de nadir,
Când săgeți de rândunele cerurile le resfir,
Dezvelind ca dintr-o frescă demonii dezlanțuiți,
Ceata de păgânitate călărind pe roibi zbiciți,
Când din orientale-abisuri se dezlănțuie un zvon,
Când pe dealurile blânde vine, ca-n Armaghedon
Toat’acea dezlănțuire de urgie demoniacă,
Și Bisericile toate urlă-n clopote și-n toacă,
Iarba când se înfioară, lacurile când coboară
Înspre josul din abisuri, munte cald zvâcnind a ceară...
Linște!
Atât!
Tăcere!

Satul pribegit prin codri, amuțit e de prigoană.
Băjenite vite-n stufuri tac și ele, căci din zeamă
De urzici și păpădie,
Armurariu și din izmă,
Popa le-a făcut descântec
Către somnul fără pizmă.

Dorm cu toții, băjeniți, în morfeice fantasme,
Zâmbetul le stă pe chipuri. Satul lor, cătun din basme,
Focului e dat.
Pârjolul,
întețit de ieniceri,
arde tot ce până ieri
se-nvelise în ocolul
cetelor de făclieri.

Și pe când creștinii dorm, cu un zâmbet fără pizmă,
Cu aromele de vis, învelite-n zvon de izmă,
Plâng păgânii-n focul verii, năclăiți de fum și-alean,
Lacrimi dau. Și ei, și caii. Într-un cat de Bărăgan.

Se opresc, desfac turbane, scot covoarele -n culori,
Rugi înalță către Mecca și dervișîi rotitori,
Socotesc că drumu-i greu,
Scot calupuri de halviță,
Și se roagă, îngânând...
Murmurând lâng-o Troiță.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Palaghia Eduard Filip



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.