Pământul - Pablo Neruda

Pământul verde s-a dăruit
aramei, aurului, secerişului,
frunzelor şi grânelor.
Dar când se ridică toamna
cu steagul larg desfăşurat,
te văd numai pe tine
şi părul tău în spice.

Văd monumentele vechi
de piatră roasă,
dar dacă ating cicatricea de piatră,
corpul tău îmi răspunde
şi degetele mele te recunosc
deodată, tremurând,
fierbinte şi dulce.

Trec printre eroii
decoraţi de curând
de pământ şi de colb…
În spatele lor, tăcută,
cu paşii tăi mici,
eşti sau nu eşti tu?
Ieri
când au smuls din rădăcină
bătrânul arbore pitic,
te-am văzut răsărind
şi privindu-mă
dintre rădăcinile torturate
şi însetoşate…

Iar când pluteşte visul,
pentru a mă lăsa pradă
propriei mele tăceri,
vine
un mare vânt alb
care-mi dărâmă visul
şi cad din el frunze,
cad ca nişte cuţite,
peste mine,
însângerându-mă…

Şi fiecare rană
are forma buzelor tale!

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.