Confesiune - Otilia Cazimir

Eu știu că arta e aridă... Dar, oricum, asta nu-i o scuză
Să-mi sperii astfel biata muză
Timidă

Am stat la foc ș-am chibzuit:
Ce pot să fac dacă mă las
De escapadele-n Parnaș? Să mă mărit?
Dar încotro mă-ntorc pribeaga,
Eu mă lovesc de-același prag:
Cui îi sunt dragă nu mi-e drag,
Și cui mi-e drag eu nu-i sunt dragă...
Întreabă-te și dumneata,
Păstrând măsura:
Ce perspective-mi poate da
Literatură? Deși-i atât de pesimistă
Amenințarea dumitale,
Eu pot, urmând această cale,
S-ajung... redactor de revistă!
Să fac și critică-aș putea,
Să strâmb din nas
La orice vers,
Să nu-mi mai placă-n univers
Decât ce scriu cu mâna mea...
Pe urmă, - câte ipoteze!
Când mi-oi sfârși ucenicia,
Se poate să mă premieze
Academia

(Că anul ăsta-mbelșugat
Parc-ar fi fost un semn al vremii:
În loc de ploaie , a plouat
Cu premii...)

Degeaba dar îmi stai în cale,
Posac,
Jonglând cu ironia dumitale,
Ca Cyrano de Bergerac.
Eu și pe viitor voi scrie -
Îmi risc norocu-ntr-un noroc.
Atâta am, atâta joc:
Ce-o fi să fie!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Otilia Cazimir