Ariciul - Otilia Cazimir

Aseară, prin grădina amorțită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici,
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mișca domol pe sub gutui,
Și toți au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare,
Ca o perniță sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.
Băteau copiii din vătrai și clește,
Dar el tăcea, săracul, ca un pește,
Și doar fiori de groază, când și când,
Treceau pe trupușorul lui plăpând


Am alungat copiii să se culce
Și-n înserarea limpede și dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo, singură cu el.
Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum
A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmaș și mohorât
Ca pe-un măcieș pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil și speriat?
O fi având el oare pui?
Mă-ntreb, deși nu pot pricepe:
Cum sug ei oare, fără să se -nțepe
În ghimpii lui? *
Când a simțit că-i singur doar cu mine
Și nici un dușman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de sub el
Un boț timid și mic, ca de cățel,
Și cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Și-abia ciulindu-și țepile pe spate,
Pe sub petunii grele de parfum,
Atras de noapte și singurătate
Și-a căutat încet-încet de drum
S-a mai oprit în magheran o dată

Ca sub îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe sub poiată
Și nu l-am mai văzut deloc, de-atunci

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Otilia Cazimir